Eric Sardinas and Big Motor. Respect Tradition

Aseară, în Silver Church, a revenit pentru a patra oară în România (a treia oară la Bucureşti) unul dintre cei mai năpraznici chitarişti blues-rock (slide guitar exclusive “keeping the Delta blues alive”) de la ora actuală.

Rămân la părerea pe care am avut-o şi în 2009 - un show Eric Sardinas poate să facă dintr-un ascultător de, să zicem, metal sau punk, un pasionat de blues. Un review despre concertul de aseară, recunosc, este greu de făcut. Toate laudele, aprecierile, motivele pentru care trebuie să îl vezi / asculţi pe Sardinas se amestecă undeva printre degetele de pe tastatură şi, totuşi, nu au impactul dorit atunci când recitesc.
Concertul a început cu piesa Worried Mind Blues, în care Eric Sardinas este un “du-te-vino” de la şi înspre microfon, în care se simte acea voce guturală, puternică, îmbibată în whiskey.

Observaţie: În momentele in care el cântă fără microfon este nevoie de un public care să ştie să asculte, de bărbaţi care să poată controla unităţile de alcool ingerate şi de femei care trebuie să se abţină de la mimări de orgasm, cerinţe în căsătorie şi pisicisme.

A urmat Flames of Love (piesă de pe albumul Black Pearls, 2003, cu o coperta în care Sardinas adoptă un look a la Lenny Kravitz) şi piese de pe cel mai recent material, Sticks and Stones, ca Road to Ruin, Country Line sau Full Tilt Mama.
O piesă care a scăzut turaţia, dar care este la fel de bună pentru un drum lung, atât ca stare cât şi ca mesaj, a fost o impresionantă interpretare a Hellhound On My Trail (semnată Robert Johnson).
Get Down to Whiskey a fost cerută frenetic în faţa scenei, iar publicul (aflat în număr uimitor de mare; undeva în jur de 500 de oameni) a jucat rolul de “backing vocals”. Eric Sardinas, un chitarist care nu se opreşte din cântat pe parcursul pieselor, ci este într-o continuă frenezie, a luat la un moment dat o pauza şi a lăsat secţia ritmică să se desfăşoare. Basistul Levell Price a avut o prezenţă şi o atitudine cum numai sudiştii ştiu să o afişeze, dar şi un bas mânuit foarte rock, care a sunat excelent. Toboşarul Bryan Keeling nu cred că a fost în cea mai bună formă, scăpând de câteva ori (destul de sesizabil, zic eu) ritmul din mână.

Acest “private blues party”, aşa cum Eric a numit evenimentul de aseară, nu a avut parte de spectacolul pirotehnic (chitara în flăcări), gest pe care l-a facut acum 3 ani, dar… ce mai contează?! We all had a real good time! Peace and Music.

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
• 
• 
•