Dracula Bass Festival: moment de reculegere și trac pe scenă

Recitalul a fost, din punctul meu de vedere, lipsit de substanţă/substrat. O reprezentaţie care nu a atras atenţia cu aproape nimic; poate instrumentele neconvenţionale de percuţie ce îmbrăcau toba, nişte chestii care păreau a fi nuci uscate, sambruri de caise, nişte tălăngi mai mici (epitete, a nu se înţelege mot-a-mot).

Muzica nu a fost una greu de digerat, ci greu de ascultat. Temele lui Dixie nu au fost dintre cele mai reuşite, iar Mario, înconjurat de cinele ieftine, a avut în multe momente trac. În fundal sonor, un sintetizator preînregistrat cu un sunet de anii ’80. Toate acestea reprezintă doar propriul punct de vedere. Cum concertul a fost filmat, aştept reacţiile voastre după vizionare.

A urmat pregătirea pentru al doilea recital al serii, cvintetul scandinav Mats Eilertsen Sky Dive. În pauză dintre concerte s-a înmânat premiul Johnny Răducanu lui Alexandru Davidescu, care, în urma jurizării, a obţinut nota 9.33. Premiul a fost o chitară bas Warwick Streamer LX 5, pe care a şi testat-o live. Trofeul a fost înmânat de Radu Lupaşcu, deşi Dixie fusese cel care ar fi trebuit să facă acest lucru. Totodată, Alex Davidescu a primit un premiu surpriză din partea lui George Baicea. Felicitări!

Au urcat pe scenă cei doi norvegieni şi trei finlandezi. M-am rugat în sinea mea să îmi bucure urechile şi să îmi facă uitată prestaţia precedentă. În ciuda numelui Dracula Bass Festival, basistul Mats Eilersten (care figurează pe 61 de albume că intrumentist, dintre care pe patru albume ca lider de grup) nu a ieşit foarte mult în faţă. A fost un cvintet de jazz, unde fiecare dintre instrumentişti şi-a făcut treaba, fără multe solo-uri ale group liderului. Acesta a cântat în premieră cu „iubita lui” (aşa cum el a numit-o), un contrabas vechi de 107 ani. Din păcate, o problemă, că în orice relaţie, l-a forţat să cânte doar cu 3 corzi. Concertul a început cu un şnur din trei piese, Bora-Memento-Birds Perspective. Prestaţia, per total, a fost una interesantă, dar nu marcantă. În jurul orei 22.00, s-au anunţat ulimele piese. Au împletit două bucăți muzicale, The Embrace-The Old Oak, fiind totodată piesele care mi-au plăcut cel mai mult. Nu ştiu dacă a urmat vreun bis, am preferat să plec şi să rămân cu gustul celor două piese în minte.

Ultima seară, 17 septembrie, înseamnă Anthony Jackson și Jack Bruce. BeThere!

PS: Dragi iubitori de jazz, voi, oamenilor de înaltă ţinută, plini de rafinament intelectual şi atenţi la detalii, telefoanele se închid sau este activat modul silențios, în timpul unor concerte de genul, iar la momente de reculegere, nu se vorbeşte şi berea nu se scăpa pe ciment. E un clinchet interesant, experimental, i-aţi spune, dar nu se cuvine. Se pare că mai aveţi de improvizat la capitolul bun simţ.