Bluesul la români

Este părintele rockului. Plecând de la afro-americani, dar mai ales graţie descoperitorilor şi promoterilor, a ajuns până în cele mai exotice locuri din lume. Chiar şi ţările asiatice se mândresc cu bluesman-ii lor. Aşa şi noi.

În ultimele decade, pe plaiurile mioritice au răsunat tot mai multe ritmuri blues. Au prins o formă pe cât posibil de fidelă originalului, dar au primit şi influenţe folk, rock ori chiar din muzica tradiţională.

Poate părea nefirească alăturarea cu un popor care are tristeţi incontestabile, însă cam departe de feelingul sudist, obişnuit să şi le manifeste, mai la îndemână, balcanic ori prin doine şi mioriţe. Însă, aşa cum expune însuşi „SirBlues”, muzica plantaţiilor nord-americane are multe în comun cu folclorul românesc.

„Chiar şi ca structură muzicală, bluesul e foarte aproape de muzica tradiţională românească”, spune Vali „SirBlues” Răcilă. Muzician, actor şi psiholog, Vali Răcilă îşi aminteşte momentul definitoriu. „Acum mulţi ani, am auzit un bătrân cântând la cobză Am un leu şi vreau să-l beu. Am spus că ăsta e bluesul românesc”.

Scena blues românească este într-o continuă modificare. Artiştilor cu ştate vechi de scenă le urmează îndeaproape trupe tinere, învăţăcei dintre cei mai ambiţioşi. Totuşi, nu a luat amploarea posibilă şi sperată, însă despre public putem spune că este din ce în ce mai amator de astfel de ritmuri. „Bluesul prinde foarte bine la tineri. Publicul, în general, are o percepţie bună despre genul ăsta muzical, când apucă să-l vadă, pentru că nu prea există promovare la noi. Se organizează prea puţine concerte, deşi ar fi cerere. De exemplu, festivalul de la Sighişoara este cel care ţine stindardul. A adus şi aduce mereu nume importante”, explică Răcilă. Cât despre concertele pe care el însuşi le susţine, puţine au loc în Bucureşti. „Provincia e mai atentă la ele. Cluburile din ţară îşi dau osteneala, iar lumea le primeşte, aşa cum trebuie, ca pe nişte evenimente. În Bucureşti sunt patru, cinci locuri, pe care le ştiu eu, care promovează bluesul. Eu nu pot depăşi emoţia de a ieşi pe stradă să cânt, să arăt publicului ce înseamnă blues şi atunci merg unde sunt chemat”.

Ei fac acordul

A.G. Wein­berger
Poate fi numit primul promoter al mişcării blues în România, iar „exilul cultural în Statele Unite”, de la începutul anilor 2000, a venit în ajutorul dezvoltării sinelui muzical, după cum spune. Are în palmares cinci albume de studio, cel din 2006, Nash­ville Calling, fiind primul album de blues al unui artist român înregistrat în totalitate în S.U.A., produs de Tom Hambridge (care a lucrat cu Lynyrd Skynyrd, Johnny Winter, Bonnie Raitt, Susan Tedeschi, Delbert McClinton, Johnny Lang).

Nightlosers
Una dintre cele mai „colorate” formaţii româneşti. Un mix de blues şi muzică tradiţională, Nightlosers sunt singurii care au reuşit să transpună Blue Suede Shoes pe ritmuri de sârbă autohtonă, singurii de la noi care combină tehnica sledge guitar şi muzicuţa cu vioara, rezultatul fiind un ethno-blues plin de umor.

Marcian Petrescu
Solist, textier, compozitor de blues, profesor de muzicuţă, tehnician reparator şi customizer de muzicuţe, Marcian Petrescu cântă, încă de la începutul anilor 2000, alături de Trenul de Noapte, blues de limbă română. Despre prietenie şi iubire, dar şi cu mesaj social.

Valeriu Sterian
Folk şi rock cu accente blues, încă de la începutul anilor '80. Activism social pe cele mai acide versuri şi cele mai sugestive ritmuri. Veac XX, Vino, Doamne!, S-a votat Codul Penal ori Evenimentul Zilei... şi altele sunt albume de referinţă pentru muzica folk-rock-blues românească.