„Blues is easy to play but hard to”... hear

Dacă în cluburi e vorba despre „călcarea în picioare”, îmbrânceala pentru un loc cât mai în faţă, sau fâţâiala de colo-colo în timpul concertului (Ex: la Progressive Rock Dream Team din Chaos Venue, în ciuda faptului că spectacolul începuse de ceva timp, zeci, şi chiar nu exagerez, zeci de „râme progresiste umblătoare” căutau locurile, toaleta, iubita sau bunul simţ, pierdut probabil în timp ce urcau scările pentru a 3-a oară), concertele de o anvergură mai mare sunt la fel de păcătoase.

Eu sunt aproape convins că acest spaţiu geografic are o problemă cu sunetul încă de la războaiele dacice. De la reclama de la televizor (volumul fiind negreşit de 50 de ori mai mare decât emisiunea/serialul/etc) până la imnul naţional şi de la sunetul la filme (după cum bine spunea un prieten: Dacă vreau să slăbesc mă uit la filme româneşti!) până la concerte – nu ne iese treaba asta cu sunetul. Oricât de bine intenţionat este inginerul de sunet, indiferent de câte ore a petrecut molfăind popcorn în fața mixerului, este aproape imposibil să se audă cum trebuie. În întărirea ipotezei ca din cauza aerului din România nu avem sonorizare cum trebuie, stau concertele unde trupele au venit cu sunetiştii lor şi tot prost s-a auzit. În fine…

Revenim la concertul Mayall unde, pe lângă faptul că inginerul de sunet a făcut cântarea terci, toată Sala Palatului a duhnit că niciodată până acum. Unde mai pui că scaunele sălii sunt mai incomode decât cele din Săgeata albastră sau Rapid (nu ştiu care e denumirea nouă)?!

Harry Tavitian a fost cel care a deschis concertul lui John Mayall. Reprezentaţia 100% americană a început cu piesa lui Willie Dixon “I’m Ready”, urmată de “Beautiful City”, semnată de Sonny Terry & Brownie McGhee. [Mă întreb dacă de aici a venit inspiraţia lui Andrieş pentru “Ce oraş frumos”]. O piesă pe care m-am bucurat să o aud a fost “Just a Dream” semnată de Big Bill Broonzy. Recitalul a fost încheiat cu o compoziţie proprie, „Doctor Harry”, o piesă care a binedispus oamenii cu simţul umorului. (erau și câteva persoane mai acre în jurul meu).

Nașul blues-ului britanic, cel prin a cărui trupă Bluesbreakers au trecut câţiva dintre cei mai cunoscuţi chitarişti de blues, a demonstrat că în ciuda vârstei (luna aceasta, 79 de ani) este alive ‘n’ kickin’. Încă mai are plămâni, energie şi în ciuda prestigiului este un muzician generos, care ştie să se bucure la improvizaţiile colegilor de trupă. Prima piesă a fost un tribut adus marelui muzicuțist Sonny Boy Williamson I, “Another Man Done Gone”. Prima oră a concertului a avut parte de o sonorizare extraordinar de slabă, unde chitara lui Rocky Athas şi clapa lui Mayall nu s-au auzit mai deloc. John Mayall mi-a părut că, în ciuda experienţei, nu ştie încă să controleze microfonul. În multe momente, primele note din intervenţiile la muzicuţă, la fel ca şi primele silabe din versuri nu se auzeau din pricina distanţei faţă de microfon. Nici mie nu prea îmi vine a mă crede, dar altă explicaţie nu am găsit. Să fii fost oare cablu afectat? Boxa? Stau prost cu auzul? Hmm…

Surpriză deosebit de plăcută a fost Greg Rzab, al cărui bas a sunat excelent pe toată durata concertului (datorită reglajelor făcute de el însuși). Solourile lui au exataziat publicul Sălii Palatului şi alături de un mic „rinocer african” (aşa cum l-am alintat), Jay Devenport la tobe, a demonstrat că sunt o secţie ritmică foarte puternică. Nu mare mi-a fost mirarea sa aflu că acest basist fenomenal a cântat de-a lungul timpului cu mari personalităţi ale blues-ului că Otis Rush, Albert Collins, Willie Dixon, John Lee Hooker şi Junior Wells. A fost invitat să cânte alături de Jimmy Page într-un întreg turneu şi a înregistrat şi concertat cu Santana, Gov’t Mule, Black Crowes, Jeff Beck, Eric Clapton, Stevie Ray Vaughan sau Allman Brothers Band.

Printre piesele din setlist s-au numărat All Your Love (Otis Rush), Nothing To Do With Love şi The Sum of Something (ambele de pe albumul Tough din 2009), Parchman Farm, Chicago Line , Stormy Monday Blues (T-Bone Walker), You Know that You Love Me(But You Never Tell Me So) (tribut pentru Freddie King), Heartache (piesă de pe primul album “John Mayall Plays John Mayall”, 1965) şi Room to Move (The Turning Point, 1969).

“Blues is easy to play but hard to feel” spunea Jimi Hendrix. Sunt convins că el se referea la cel ce îl cânta, dar pot să mă joc cu interpretarea şi să spun că a fost un concert frumos, cântat bine, dar la mine nu a ajuns mare lucru.

PS: Poate, totuşi, nu aerul este de vină…