Autoportret: Bujor Stoicovici

L-a provocat să-și contureze trăsăturile Patricia Marinescu.

Relaţia cu muzica... Aş putea fi foarte poetic, să spun că este precum o relaţie cu o femeie frumoasă. Dar e mai mult decât atât. De când a apărut în viaţa mea, mi-a controlat-o cum a vrut.

Înainte de școala primară, vizitam nişte vecini care aveau un pian, mă jucam la el şi-mi plăcea. Mama – pasionată de muzică clasică şi operă, iar tata, de jazz – au vrut să mă dea la şcoala de muzică, dar bunică-mea i-a sfătuit să nu. Şi foarte bine a făcut. Pentru că o şcoală de muzică te îngrădeşte.

Bas şi contrabas... În şcoala primară, am primit cadou primul meu instrument, o triolă. Suna destul de bine şi cu ea am făcut primele compoziţii, pe care le-am şi scris. Nu sunt vreun copil minune, dar nişte note nu sunt greu de scris. În clasa a cincea, mama mă tot îndemna să mă duc la profesorul de muzică, să-i arăt caietul. Cum eu am avut mereu un simţ al ridicolului, am tot evitat momentul, caietul ăla s-a şi pierdut, însă am ajuns în orchestra de mandoline a şcolii, pentru că îmi plăcea de fata profului de muzică. Şi am stat acolo până în clasa a opta. Orchestra era destul de performantă. Am câştigat toate fazele la Cântarea României. Făceam repetiţii multe, era mişto.

După ce am terminat cu mandolina, am ajuns la liceu. Eram clasa a zecea, când a fost Revoluţia, însă, încă dintr-a noua, eram rocker. Eram patru în clasă şi am zis: să ne facem o trupă. Când a venit vorba de instrumente... eu ştiam să cânt la mandolină şi triolă. Cu mandolina la rock, mai greu. Şi am avut de ales între baterie şi bas. Mi-am zis: cu tobele e nasol, că ai de cărat, plus că sunt în spate şi nu te văd gagicile. Aşa că am luat basul. După care m-am apucat să studiez de unul singur, n-am avut niciodată profesor.

Iar în 2002, mi-am cumpărat un contrabas, la care tot singur m-am apucat de lucru.

În afara muzicii... Proiectez poduri de cale ferată, când am de lucru. Sunt inginer în construcţii.

Butterflies in My Stomach sau TiPtiL... Sunt doi copii ai mei. Desigur, nu i-am făcut singur. Unul e mai mare, a făcut o şcoală, s-a dus la facultate, celalalt e mai mic, încă la liceu. Nu pot să-i iubesc diferit. Nu fac nicio diferenţă şi mi-a ieşit până acum. Se mai suprapun lucrurile, dar le organizăm. Dar aş avea o mare problemă, dacă vreodată voi fi pus să aleg.

Fluturaşii în stomac vin tiptil? Despre dragoste... Ea nu vine tiptil. Vine deodată. Niciodată nu eşti pregătit să te îndrăgosteşti. Dragostea vine în prima fază ca o palmă. Uneori, un pumn pe la spate şi te trezeşti pe jos. După care apar aceşti fluturi în stomac şi nu ştii ce sa mai faci să primeşti pumni d-aştia. E frumos să iubeşti. E împotriva firii să nu. Câte specii de fluturi sunt pe lume, atâtea moduri de a iubi. De la cei mai urâţi, la cei mai frumoşi, de la cei mai rari, la cei mai des întâlniţi.

Dependent de... Viaţa socială. De discuţii, de momente frumoase: o ţigară bună, un pahar de whiskey şi să stai să te gândeşti la ceva. Sau, dimpotrivă, o bere rece cu prietenii. De priveliştea din apartamentul meu. Un drum cu maşina. Îmi place să călătoresc cu trupele, cu microbuzul. Ne distrăm foarte bine împreună. D-asta s-au produs şi nişte schimbări în trupe, pentru că începusem să nu ne mai simţim bine, să nu mai avem drumuri comune. Viaţa e mult prea scurtă, să nu facem în aşa fel să trecem peste lucrurile neplăcute care se pot întâmpla în deplasări. Noi suntem prieteni cu toţii.

Regret... Că nu am studiat cu adevărat pianul. Că am pierdut mult timp degeaba. Partea bună e că am avut momente plăcute, dar am pierdut timp preţios. Am pierdut timp şi cu oameni cărora le-am dat prea mare încredere. Şi mă refer aici la relaţii muzicale. Au fost momente în care eram la capătul răbdării cu un anume X sau Y, iar pentru că respectivul se mobiliza la un moment dat, mi-a prelungit nişte colaborări complicate.

Bucureştiul... Este oraşul în care m-am născut. Oraşul în care s-a născut mama, în care s-a născut bunica. Nu cunosc alt oraş. Regret că această comunitate a bucureştenilor, începând cu 1946, a fost măcelărită. Canalul, migrațiile. Oraşul a fost cumva de-bucureştenizat. A ajuns o copie a ţării. Destul de eterogen. Oamenii destul de puţin interesaţi unii de ceilalţi. Da, aşa sunt marile metropole. Aşa or fi. Dar îmi lipseşte oraşul ăla. Vin mulţi din provincie, şi nu vreau să supăr pe nimeni, care spun: ce murdar este oraşul ăsta. Da, dar în oraşul ăsta trăiţi şi voi, îl murdăriţi şi voi. Cred că sub 10% din oamenii de aici mai sunt bucureşteni de patru generaţii, cum sunt eu. E o problemă. Oricum, din ‘92, a crescut destul de mult. S-au întâmplat, se întâmplă lucruri bune.

Ca muzician... Sunt un curajos. Nu-mi pun problema că e greu să fac un anumit lucru. Fac pentru că-mi place. Am deschis nişte drumuri. Am creat trupa Party Poopers. Din ‘95 până în ‘98, arăta aşa: Electric Brother – chitară, Bujor Stoicovici – bas, Junkyard – voce, Dax – saxofon, Dan Tibacu – pian, Andrei „Forest” Stăncescu (ZOB), după care Ati de Chile – tobe. Un fel de supergrup, în zilele noastre, dar atunci eram nimeni. A fost poate prima formă de acid jazz cântată în România, în engleză, desigur, şi foarte aproape de ce se întâmpla atunci în Anglia. Suna foarte bine. Cântam unor prieteni, la clubul Web. În ‘99, am făcut trupa Baba Novac, acid jazz în limba română. Noi am lansat-o pe Mara, pe Cătălin Milea, un foarte talentat saxofonist. Am făcut asta până în 2003. Apoi am făcut prima trupă de nu jazz, care e Butterflies in My Stomach, în 2005, cu care abia în 2011 am reuşit să scoatem un album.

Artişti preferaţi... Sting, omul care m-a influenţat cel mai mult. Peter Gabriel, Avishai Cohen, Lars Danielsson, sunt mulţi. Andrieş m-a influenţat foarte mult, Alifantis. Amandoi au spus, oficial, că au fost influenţaţi de Sting. Ascultam albumul Voiaj, al lui Alifantis, care a apărut în acelaşi an cu Mercury Falling, albumul meu preferat de la Sting, şi mi se părea că e unu la unu. O chestie de inspiraţie comună. Mi-a plăcut mult.

În albume

Albumul care mi-a marcat copilăria

Iron Maiden – Life After Death. Pe vinil. L-am primit din America, împreună cu primul album Iron Maiden. Eram singurul care avea aşa ceva. Îl ascultam tot timpul, şi bunica începuse să fredoneze.

În adolescenţă

Billy Cobham – Spectrum şi Keith Jarrett – Belonging.

Primul album cumpărat

Celalalte Cuvinte – Celelalte Cuvinte.

Clasic

Beethoven – Concertul nr 5 „Imperialul”, cu Arturo Benedetti Michelangeli la pian şi Sergiu Celibidache la baghetă.

Albumele pe care regret că le-am împrumutat…
Sunt trei: Iron Maiden – Iron Maiden, nici nu mai ştiu cui. Iar pe celalalte două ştiu cui, dar nu le mai „găseşte”: Thelonius Monk – Criss Cross şi Art Blakey's Jazz Messengers with Thelonious Monk.

Ascult în ultima perioadă
Możdżer, Danielsson, Fresco – The Time, (2005)
Avishai Cohen – Gently Disturbed, Aurora şi Seven Seas

Mi-aş dori să fi compus
Cam toate albumele care m-au mişcat, mi-ar fi plăcut să le fi făcut. Sting, in primul rând Mercury Falling, sau Pink Floyd, Dark Side of The Moon. Deşi, cred că e mai bine cum s-a întâmplat.

Albumul pe care nu l-am lansat încă…
Nu am planuri. La mine, muzica se întâmplă. Iar din ce am făcut până acum, sunt mulţumit de tot. Nu sunt multe, dar am muncit la ele şi n-aş schimba nimic.

Concerte viitoare:
Butterflies in My Stomach: 7 martie, Sibiu, Club Vintage; 8 martie, Timişoara, Club Arqa