Andrieş & Mitran: „Nu suntem orgolioşi"

Cum a început colaborarea? Cine a luat inițiativa?

Andrieş: Chiar ţin minte prima experienţă. Se întâmpla în 1979, eu tocmai avusesem un concert cu Post Scriptum, şi la un moment dat m-am întâlnit cu un tip, Aurel Mitran, pe care nu-l cunoșteam, și care mi-a zis: „Domnule, vreau să fac un spectacol cu voi, la Teatrul Creangă, dacă țin bine minte”. Eu eram destul de sceptic. Pe vremea aia, existau atestate de liber profesionist, pe baza cărora erai plătit. Și el, și eu aveam categoria maximă – ceea ce însemna vreo 198 de lei, pentru un spectacol. Și mi-a spus că ne plătește conform atestatului. Și am ajuns acolo, dar era mai multă lume pe scenă decât în sală. Și nici nu mi-a dat prin cap să-l mai caut. Era clar că se vânduseră puține bilete. După câteva luni, ne-am întâlnit întâmplător pe stradă, prin București. Și-mi zice: „Domnule, n-am dat de tine, n-ai telefon, nu m-ai căutat. Hai să-ți dau banii pe spectacol”. Zic: „Ce spectacol?” „Păi n-ați cântat la Creangă, nu te-am chemat...” „Păi, da, dar n-au fost oameni”. „Asta nu e treaba ta. Eu sunt organizatorul, tu ești artist. Eu te-am chemat să cânți. Ți-ai făcut treaba foarte bine, eu trebuia să umplu sala. Nu te interesează câți au fost. Ăștia sunt banii tăi!”.

Cum a evoluat relația voastră?

Andrieș: Important e că am ajuns să ne împrietenim și că am găsit mai multe zone de contact decât simpla relație profesională și, probabil, ăsta este secretul.

Mitran: (o pauză)... Așa este.(râde) Cel mai important lucru rămâne prietenia. Am făcut spectacole de toate felurile și culorile. Și Alexe, și eu avem un program complicat și, pe măsură ce a trecut timpul, a devenit și mai... Nu ne-am imaginat că vom ajunge aici. A pornit ca o relație de prietenie și asta a rămas până astăzi. S-a bazat pe câteva puncte foarte clare, pe care le-am înțeles amândoi. Niciodată nu l-am întrebat pe Alexe ce cântă în spectacole, nici cum să compună, nici să corectez. Pentru că aflarea în treabă nu-mi place de nicio culoare. Cum nici el nu mă întreabă pe mine cum organizez spectacolele. Discuțiile noastre profesionale sunt legate strict de bun simț, în care eu îi cer părerea, el îmi cere părerea, e și o relație specială. Fiind arhitect, reușește în afară de muzică și text, să înțeleagă foarte bine, una dintre pasiunile lui fiind filmul, a mea – teatrul. Și punându-le cap la cap, sunt două arte diferite, dar complementare. Și fiecare vine cu ideile lui, în plus își face grafica, ceea ce mă scutește de discuții inutile cu diferite persoane. A făcut toată viața ce a vrut, iar eu am fost de acord cu el, măcar pentru un singur lucru: părerile pe care le are sunt de bun simț.

Andrieș: E și problema încrederii pe care o ai în omul de lângă tine. Încrederea asta s-a consolidat de când am început să ne cunoaștem. Dar, pe lângă asta, există și încrederea profesionistului în profesionist. Totuși, n-aș putea lucra cu super-profesioniști cu care n-am niciun fel de relație. Pe de altă parte, simplul fapt că sunt prieten cu persoana X nu înseamnă că funcționează și profesional. Aurel este un profesionist desăvârșit în tot ce înseamnă organizare de spectacole, și are tot felul de idei, inventează spectacole. Multă lume nu știe ca spectacolul făcut la Circ, cu Alifantis, Baniciu, Vintilă și cu mine, a fost ideea lui sută la sută. Și asta intră în categoria Arta Spectacolului. Ce încerc eu să spun este că Aurel trece granița simplei organizări de concert și sunt atras de oamenii creativi. Prin natura mea. 

Există motive de dispută?

Mitran: Puncte diferite există, problema e că fiecare trebuie să-și pună argumentele pe masă. Dacă fiecare vine cu argumente solide, atunci se numește dialog. Noi am trecut de etapa asta de mulți ani.

Andrieș: De multe ori nici nu mai vorbim.(râde)

Mitran: Știm exista despre ce e vorba. Credeam că o să ajungem ca-n bancul cu nebunii: o să zică unul 36 și celălalt o să râdă. Ăsta e un alt punct bun. Ceea ce nu e puțin lucru. Avem amândoi simțul umorului.

Andrieș: Suntem Balanțe, născuți la câteva zile diferență.

Mitran: Este o diferență de numai un an între noi. Este și o poveste de generație. De a privi lucrurile în același mod și concepțiile noastre sunt asemănătoare.

Andrieș: Contează și tipul de educație și valorile cu care vii într-o relație. Din fericire, la noi au coincis. Bazele care dau direcția zonei pe care o apreciezi sunt puse altfel acum. Cultura e deturnată de la misiunea ei. În special, din cauza televiziunii. Și au ajuns ca mulți artiști să fie un fel de paiațe, ca niște firme să-și vândă tot felul de produse, sau să facă emisiuni penibile tot ca alții să-și vândă produsel sau, pur și simplu, ca să manipuleze publicul într-o direcție sau alta. Fie comercial, fie politic. Din păcate, foarte mulți se complac în asta, pentru că nu au altă varianță. E ceea ce Paul Simon spune într-un cântec, „One Trick Pony” – ai un singur lucru pe care știi să-l faci și din ăla trebuie să trăiești. Noi suntem într-o poziție favorabilă. Din fericire, avem mai multe lucruri la care ne pricepem și nu suntem obligați să facem compromisuri. Și asta a contat în relația noastră. El a înțeles că nu vreau să renunț la arhitectură. Evident, din cauza asta spectacolele mele sunt mai rare decât ale altor colegi. Însă, din punct de vedere artistic, fiecare spectacol e mai aproape de artă, decât un comerț cu bilete. Fiind mai rare sunt cu adevărat gesturi artistice. M-a înțeles și nu a încercat să mă deturneze. Nu spun că e bine, spun că-mi convine. Cred că un impresar bun, că discutăm de profesionalism, este cel care înelege că un artist vrea în direcția asta. Și el trebuie să-l ajute, să-l sprijine.

După acești 33 de ani de prietenie, de lucru împreună, relația este în continuă consolidare?

Andrieș: O să-l las pe Aurel să răspundă. A fost și căsătorit. Eu n-am experiențe d-astea lungi. Cu el cred că asta e cea mai lungă relație a mea... (râde)

Mitran: Fiecare știe despre celălalt destul de multe și destul de puține. Nu ne-am istovit prietenia. Dacă vă imaginați că ne vedem de patru ori pe săptămână, ne vizităm și stăm de dimineața până seara împreună, nu e așa. Ne vedem când avem timp, dacă nu, nu se supără nimeni, pentru că fiecare știe că celălalt mai are ceva de făcut. Una dintre cheile acestei lungi, dacă nu singulare colaborări, este că în 33 de ani am încercat să... când iubești pe cineva, devii foarte posesiv, ceea ce mi se pare o prostie. Fiecare trebuie să-și conserve libertatea lui și a celuilalt. Singurul lucru care ne-a interesat, când a fost vorba de spectacole, a fost ca ele să fie altfel. Și nu ne-am propus asta, ci amândoi credem în aceleași lucruri. Evident, cu timpul, am început să semănăm – ne-au albit bărbile, ne-am mai îngrășat (râde)... Dar el e tot cu artiștii lui în cap, eu nu mi-am luat costumul (arată spre tricoul Led Zeppelin), n-avem nicio treabă, suntem altfel.

Andrieș: Și ne-a ajutat și umorul. Dacă e ceva care contează într-o relație lungă, umorul e un ingredient important. Din fericire, nu ni s-a tocit încă simțul ăsta.

Cum arată o întâlnire de lucru?

Andrieș: 90-60-90... altfel nu se uită nimeni. În principiu, stabilim să facem un spectacol.

Mitran: Cu mult timp înainte.

Andieș: Da.  Apoi îl întreb pe Aurel când are nevoie de materiale: afiș, invitații, desfășurătorul. Ne întâlnim și cu domnul Pamfilov, care de ani buni răspunde de sunet, Aurel tatonează, vede ce se întâmplă cu piața și cu ce se poate din punct de vedere material. N-am ajuns încă la faza în care să mă ajute statul cu ceva, că tot mă întreba cineva. Nu-mi pare rău și poate e chiar mai bine, că nici nu poate veni să-mi ceară... Ne mai întâlnim să discutăm afișul, apoi amănuntele finale. Cam ce face toată lumea, nimic special. Ce este altfel, este faptul că vorbim din timp și că fiecare spectacol are ceva nou. Și asta nu se poate face, dacă te vezi cu trei zile înainte.

Mitran: Cred că un alt motiv datorită căruia am reușit să rămânem atâta timp împreună este contanța în ceea ce crezi pe termen lung. La noi, nebunia asta cu „cincinalul în patru ani și jumătate” se pare că a rămas... Toată lumea vrea să facă totul mai repede decât e cazul. Dacă e vorba de un act artistic, trebuie puțină sedimentare. Trebuie să mai ai o idee, să te mai gândești la ceva. Dacă totul e de marți pe joi, atunci rezultatul e de marți pe joi. Noi știm precis ce avem de făcut. Ne bucurăm de ceea ce iese. Alexe, mai ales, că-i vede în sală. Față-n față.

Andrieș: Da, dar el îi vede pe toți când intră și când ies (râd amândoi). 

Mitran: Și ne completăm.

Andrieș: E vorba despre o întâlnire normală. Când vrei să faci un lucru și asta însemnă o echipă, fiecare spune pe partea lui ce se poate și ce nu. Și toate astea se întâlnesc. Dacă zona de întâlnire e una mare, atunci spectacolul va ieși bine.

Mitran: Să nu se înțeleagă că doar noi doi facem spectacolele. Există o echipă de profesioniști, foarte consolidată. Ea s-a schimbat foarte rar, de regulă prin deces... Lucrăm cu Ioana Mântulescu, de exemplu, este unul dintre oamenii importanți ai echipei, care cu bunul simț feminin și artistic are o poveste de spus. Există o secție ritmică, s-a lucrat cu Post Scriptum, până când o parte a plecat... Nu s-au făcut schimbări majore, pentru că nu e o echipă care se adună cu fluierul, ci este o poveste care funcționează foarte adunat.

Andrieș: Nu cred că există rețete. Așa s-a întâmplat, ne-am întâlnit și ne-am potrivit și s-a format motorul ăsta. Iar asta s-a întâmplat în ani buni.

Mitran: Sunt oameni care au venit cu sufletul înainte, cu dorința de a face ceva, oameni care nu au uitat de unde au plecat.

Care e cel mai important lucru pe care vi l-a insuflat relația cu Aurel Mitran?

Andrieș: Un lucru la care n-aș fi crezut că ajung. Știu, repet. Eram convins, înainte de a începe să lucrăm, că relația dintre artist și impresar e una de război permanent. Că tu, ca artist, trebuie să te cerți cu tâmpitul ăla să-și dea bani mai mulți, să te lase să-ți faci nebunia, că el oricum nu înțelege, că e prost. Iar impresarul  se gândește cum să facă să-l țină în frâu pe artist, să-l facă să ajungă la ora stabilită... lista e lungă. Și chiar dacă am exagerat puțin glumind, n-am crezut că poate exista o relație necontondentă între un artist și-un impresar. N-aveam de unde să știm că o să ne împrietenim. Că s-a întâmplat asta și suntem prieteni foarte buni, iar asta cred că e mai important decât relația profesională,  așa a fost să fie. Însă și dacă n-ar fi fost așa, relația strict profesională în cazul lui Aurel Mitran e de-o libertate și o delicatețe a marcajelor care n-aș fi crezut să existe. Sunt foarte bucuros că ne-am cunoscut și că lucrăm împreună.

Care e cel mai important lucru pe care vi l-a insuflat relația cu Alexadru Andrieș?

Mitran: Alexe m-a învățat un lucru: că se poate trăi și așa. Adică nefăcând un show-business agresiv. Nefiind de dimineață până seara la televiziuni, neapărând la emisiuni la care nu ai ce să cauți. Cred că e mai important să înțelegi ce e în sufletul artistului. Eu sunt un impresar de tip vechi, pentru care cel mai important lucru e artistul. Dacă scriu pe afiș Alexandru Andrieș, lumea vine să-l vadă pe el. Am făcut-o altfel.

Când vine vorba despre sfaturi...

Andrieș:  Nu ne permitem să facem asta. Faptul că nu intervenim unul în treaba celuilalt este tot o dovadă de profesionalism. În funcție de cum procedezi, aia ai. Sigur, există zone în care putem opina. De regulă, țin de conceperea unui spectacol. Și există și una în care ne vin idei.  Puse la un loc, rămân cele mai bune. Din fericire, nu suntem orgolioși. Pe de o parte, au venit idei bune din ambele direcții, iar când a venit dintr-o parte, celălalt a mai adus ceva spre îmbunătățire. Asta iar nu e o chestie planificată.

Mitran: Cred că și pentru că este la bază arhitect, lui Alexe îi place să clădească. Iar eu fac parte din categoria de oameni care vrea să mai pun o cărămidă, și tot așa. Evident, vârful de lance este el. Nu și-a dorit să devină niciodată o persoană publică și i-am respectat intimitatea. Iar eu cred că să fii impresarul cuiva este o poveste de linia a doua, care servește frontului. N-aș vrea să credeți că suntem la război, nu ne războim cu nimeni, dar nici nu ne place să ne facă cineva ordine în viață. Fiecare e liber să facă ce vrea. Niciodată n-am declarat că e mai bun ăla decât celălalt. Toată lumea trebuie să trăiască. Dar, în momentul în care îți câștigi pâinea cu lacrimi, mai bine o lași în pace.

Care este următorul spectacol?

Andrieș: Spectacolul de Moș Nicolae, pe 3 decembrie. Noi îl facem, de 17 ani, lunea, înainte de Moș Nicolae și așa pică. O să fie chiar aici, la Excelsior. Va fi un alt spectacol special, unul de coveruri, bazat pe albumele mele cu reinterpretări în limba română ale unor piese Bob Dylan, înregistrate pe albumul „Alb-negru”, și James Taylor („JT”, lansat anul acesta, n.r.). Vor fi și niște suprize, prime audiții ale unor piese străine care nu există înregistrate. Mulți vin la spectacole ca la un produs. Se așteaptă să le cânți piesele alea pe care le știu ei... Mi se pare important, și Aurel m-a sprijinit, ca la fiecare concert să existe cel puțin o piesă în primă audiție. Eu nu vreau să cânt ca pe pilot automat, de asta căutăm să aducem mereu altceva. Sper să nu ajung vreodată așa. Nici pentru public nu-i bine.

Mitran: Nu poți să pui pe scenă un tonomat. Când e vorba de creație, atunci problema e să individualizezi. Nu îmi fac probleme pentru ce o să se întâmple pe data de 3, vizavi de vânzările de bilete, pentru că publicul lui Andrieș este pregătit, știe la ce să se aștepte. Vine să vadă ce vrăji a mai făcut nebunul (râde)... După 36 de ani de meserie, știu cum merge asta. Este vorba despre spectacol. Nu se adresează unui public de 30.000 de persoane, pentru că niciodată acest gen de muzică nu a însemnat asta de la Woodstock încoace. Alea sunt lucruri ce nu pot fi repetate. Când au încercat ei să serbeze, nu mai era. Nu mai era starea, nu că nu mai erau artiști. Atunci n-au venit 600 de mii de nebuni acolo aiurea, au venit cu o poveste a lor. Asta este cu folkul. Ceea ce face Andrieș acum este pe alt palier. Ce este important este să creezi o tradiție.

Ce l-ați întreba pe Aurel Mitran?

Andrieș: Am foarte multe...  L-aș întreba: ce facem noi după concertul din 3 decembrie? (râde)

Mitran: (râde) Din punct de vedere strict organizatoric, aș spune că mergem la o masă... de la care tu o să pleci primul, iar eu o să rămân cu toți, pentru că cineva trebuie să rămână până la sfârșit să plătească nota. Ăsta e unul dintre defectele acestei meserii: nu poți să te îmbeți, pentru că trebuie să rămâi să plătești.

Andrieș: Acum mă întreabă și el? Hai că o să răspund. (râde)

Mitran: Ce ne-a trebuit, Alexe, spectacolul ăsta?

Andrieș: La întrebarea asta, răspunsul e foarte simplu: niciunul dintre noi nu a crezut că vom ajunge aici. Primul spectacol de tipul ăsta l-am făcut cumva obligați. A fost comandat de o instituție pe care nu o numesc. Când a fost totul gata, respectiva instituție a zis că nu mai are nevoie. Ne-am trezit că totul e făcut și ne-am gândit să nu-l aruncăm la gunoi. Și l-am arătat publicului. Era de Paște. După asta am zis să facem și anul următor unul, să fie un spectacol făcut doar de noi, fără festival sau... După o viață de făcut spectacole, chiar nu puteam să facem ceva pentru noi? Și a fost înainte de Moș Nicolae. N-aș fi crezut vreodată că avea să dureze atâția ani chestia asta. A fost grozav, pentru că nu a fost planificat.

Mitran: Ne facem planuri pe termen lung vizavi de ce vom face noi, dar nu în sensul ăsta. Evident, și noi am găsit o echipă care a venit pentru Alexe, în principal. Oameni de bună calitate care au înțeles că, dacă nebunii ăștia vor să facă o drăcie, hai să facem. Nu ne-am imaginat că va dura atât de mult. 17 ani...

Andrieș: Și mai este ceva. Un lucru pe care l-am învățat unul de la altul, fără să ne propunem – ne-am dat seama că tipul ăsta de colaborare presupune și foarte multă relaxare. Pentru că dacă faci un astfel de spectacol cu lampa de sudură la fund, n-are cum să iasă așa. Și genul ăsta de spectacol, care presupune o oarecare viteză de reacție și comunicare cu publicul nu se poate face așa. Nici mai lent, nici mai rapid. Și de la Aurel am înțeles, care are o experiență serioasă în teatru, că un lucru trebuie să dureze atât cât trebuie, în funcție de ce-ai de spus. Dacă ce am eu de spus se poate spune într/un minut, atunci trebuie să dureze un minut. Dacă atât este cântecul ăla, atunci aia e. Eu, la început, nu știam asta. Poate le făceam din intuiție. Asta am învățat de la el. Pentru că mi-a povestit tot felul de lucruri din teatru. Nu a fost de genul: ia foaia de hârtie și notează... Am învățat foarte mult din lucrul ăsta. Chiar dacă stai pe scaun și cânți, relația cu publicul presupune și o doză de teatru. Și, în general, artiștii care sunt buni pe scenă au multe lucruri luate din zona teatrului. De la Bruce Springsteen și The Rolling Stones, până la cine vreți... Și dacă ne referim la numele astea mari, acolo e vorba de un spectacol în sine, regizat... Noi nu suntem la nivelul ăla. Dintr-un motiv foarte simplu: nu suntem la nivelul ăla material. Nu ne permitem. Suntem dezavantajați și de mentalitatea care există și la noi. Pentru că la noi, deocamdată, nu există oameni care au bani din diverse afaceri și care să vrea să ajute artiștii. Nu. Ei vor să-și cumpere o publicitate. Dacă nu apare numele lor mare, la televizor, nu dau... Până ajung oamenii ăștia să se educe, să-și dea seama că banii ăia pot ajuta un artist și nu numai, nu neapărat ca să-și facă reclamă, evident, nu e în avantajul artistului. Și când vrei s-o faci, ai nevoie de banii ăia, trebuie să faci un compromis și... Nu merge. Din punctul ăsta de vedere, ne-am înțeles foarte bine. Aurel a înțeles că eu nu vreau să fac astfel de compromisuri, iar eu sunt fericit că și el a înțeles că genul ăsta de spectacol nu înseamnă neapărat câștig. Uneori și pierderi... (râde).

Mitran: În momentul în care se va înțelege că advertisingul nu exclude cultura, lucrurile vor merge mai bine. Dar pentru asta trebuie timp și educație. Noi doi nu cred că mai prindem.

Andrieș: Noi avem educație, dar nu prea mai avem timp. (râde)

Mitran: Publicitatea, în esență, e binevenită. Problema este cât îți modelează viața și concepțiile și cât îți folosește actului artistic. Actul artistic, în momentul actual, deși există o lege a mecenatului artistic în România, este vorbă goală. În alte țări, lucrurile astea au fost depășite demult. Problema nu e să-ți iei o firmă mare care să-ți facă niște meșuri de 70/100, ca să se vadă... Se uită sistematic în România că lumea vine să-l vadă pe artist. Produsul se vinde pentru numele artistului. Așa funcționează peste tot. La Covent Garden se bat sponsorii pentru 20 de centrimentri pătrați. Și sunt bani. Acolo nu și-a propus nimeni să rivalizeze, e loc pentru toată lumea. Și noi suntem la fel.

Andrieș: Și a fost foarte bine. După cum vedeți suntem veseli, relaxați și încă nu ne-am certat. (râd)

BIO: Alexandru Andrieș: S-a născut în 1954, la Braşov. A terminat studiile la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” în 1980. A debutat ca solist în 1974, pe scena Club A, iar albumul de debut a venit 10 ani mai târziu, Interioare. Este conferențiar doctor, arhitect, interpret de blues/jazz/folk, scriitor și grafician.
Aurel Mitran: Născut în 1955, la București. Se ocupă de impresariat artistic de 36 de ani. Colaborează, printre alții, cu Nicu Alifantis, Holograf și este fondatorul Fundației Aurel Mitran. În paralel, este directorul Teatrului Excelsior.

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
•