Răzvan Suma la finalul turneului „Vă place Bach?”

Am ales ca în ultimele trei săptămîni să nu ascult cu nimeni suitele acestea tocmai pentru a nu ajunge la concert cu manii, cu fixaţii legate de vreun interpret sau altul.

Cuminţenia şi simplitatea lui Răzvan Suma sunt ale unui copil crescut brusc mare, care încă nu a învăţat să se comporte histrionic, aşa cum îi şade bine unui artist. Sala plină complet, cu scena în întuneric. În spatele violoncelistului s-au aflat patru panouri pe care au fost proiectate felurite imagini: de la semnătura lui Bach, familia lui, piatra tombală, desene care se tot mişcau obositor, se ajungea la imagini şerpuitoare în zvâcnet de feronerie Art Nouveau.

Până la un punct ok, unele inspirate, altele deloc, pe scurt, istovitoare pentru oamenii care veniseră să asculte Bach, nu să asiste la un spectacol multimedia. Pentru cei din primele rânduri a fost o tortură. Cine a fost inspirat să privească spre perete din dreapta al Sălii Radio, ca să scape de superdinamismul de pe scenă, s-a întâlnit cu un spectru, căci aşa apărea imaginea lui Răzvan Suma reflectată. Un violoncelist sosit dintr-un vis. O surpriză plăcută, un omagiu: la un moment, pe cele patru volete au început să apară imagini cu violoncelişti care au cântat şi înregistrat Bach şi care l-au „format” pe Răzvan Suma: Pablo Casals, Pierre Fournier (pe instrumentul căruia am ascultat aseară suitele), Paul Tortelier, Mstislav Rostropovich, János Starker, Anner Bylsma, Yo-Yo Ma sau Marin Cazacu.

Şi muzica? Păi tocmai aici a fost surpriza. După ce ajung să te obsedeze inregistrările lui Casals, Fournier sau Queyras, e destul de greu să nu strâmbi din nas la aproape orice artist. Dar de la Preludiul din prima suită, Răzvan Suma a arătat ce mare artist este. Începută într-un tempo mai alert, dar cu o libertate a frazei şi cu accente pe care doar cei mari le au, prima suită a făcut ca publicul, pentru minute bune, să stea încremenit în fotolii. Nimic arid în expresie, cu un sunet bogat, cu accente care ne-au încântat, fiecare mişcare, fiecare dans a avut o viaţă proprie şi un chip nou. Bourrée din a patra suită a fost o minune. Dar şi Preludiul din a cincea suită. Şi au fost multe momente extrem de inspirate. Înspre final, în suita a cincea şi mai ales într-a şasea, au fost şi rateuri care ţineau în mod evident de oboseală. Concertul a început la ora 19:00 şi s-a terminat, după pauza clasică, la 21:40. Nu ne interesează deloc rateurile în cazul unor astfel de artişti, mai ales că ele sunt un semn clar al celor care ştiu să rişte în concert şi pornesc o bătălie, mereu periculoasă, cu bucata pe care o cântă. Am ascultat, deci, un mare artist care ştie să aducă la lumină o muzică incredibil de vie fără nimic dogmatic şi plictisitor.

Răzvan Suma, te așteptăm să le cânți și la anul. Şi apoi, la anul celălalt!

PS: Cine n-a ajuns la concert, poate să-şi cumpere aceste suite pe care Răzvan Suma le-a înregistrat acum o lună pentru Sonoro Records.

Galerie foto:

• 
•