Răzvan Popovici – între sonorităţile muzicii contemporane şi SoNoRo

S-a schimbat ceva în felul în care percepem noi muzica clasică azi?

Cred că s-a diversificat foarte mult spectrul posibilităţilor de ascultare, iar problema cea mai mare este zgomotul ăsta permanent şi de peste tot (metrou, stradă, benzinărie, lift, hotel). Deseori muzica nu mai e percepută ca muzică şi e percepută ca zgomot. Apoi o bună parte a muzicii contemporane a pierdut un pic (şi aici nu vorbim de muzica pop sau de world music care este mai departe legată de muritorul de rând). O anumită parte a muzicii contemporane (că tot vorbeai de Boulez şi de Stockhausen; nu Stockhausen, dar poate Boulez şi şcoala de la Darmstadt) a făcut la un moment dat un switch, pornind de la Schoenberg şi de la a doua şcoală de la vieneză, care poate a fost o erezie, un fel de drum fără fund, un fund de sac.

În perioada în care Schoenberg îşi „perfecţiona” erezia, au fost erezii în toate artele.

Sigur că da, numai că unele erezii au dus mai departe. Jugendstil a dus mai departe, apoi Art Deco a dus mai departe. Au dus undeva, în design să zicem, în pictură, dar la muzică a ajuns undeva şi acum compozitorii se reîntorc cumva la tonalitate, evident cu experienţa atonalităţii. Este ca şi cum cânţi într-o sonată: cânţi expoziţia, cânţi dezvoltarea şi când revii la repriză, trebuie s-o cânţi altfel decât expoziţia pentru că ai experimentat tot traseul median. Sunt anumite stiluri care pot fi ascultate oricât şi fără nicio reţinere şi care cred că le vor da oamenilor ceea ce-şi doresc când ascultă şi le vor da întotdeauna. Percepţia muzicii nu s-a schimbat. Sunt atât de multe posibilităţi, încât e o dificultate să selectezi exact ce îţi surâde. Nu mai e ca pe vremea lui Mozart când se întâlneau la Judenplatz, de exemplu, sau la cafenea şi discutau despre ultima simfonie. Muzica o vezi că este un fel de artificiu, nu mai este o parte activă a vieţii cotidiene... şi asta e o problemă. Şi cred că aici e schimbarea majoră: muzica nu mai e o parte importantă în viaţa de zi cu zi a oamenilor, ci este aşa... o chestie barocă, o mică joacă...

Cum a început povestea SoNoRo?

Am plecat la 15 ani din România. După ce am terminat de studiat, am iniţiat un mic festival nu departe de Salzburg, unde sunt ai mei, în Bavaria. Am avut experienţa asta de doi ani de festival mic, o chestie foarte intimă unde publicul se pricepe şi nu e vorba de finanţări mari, ci de câteva mii, apoi zeci de mii de euro. După doi ani, când a început să meargă şi am prins gustul, am zis că în România e doar Festivalul Enescu. E straniu. Din doi în doi ani, şi restul? E o anormalitate culturală ca într-o ţară mare şi cu o capitală mare şi cu posibilităţi mari să fie un festival gigantic din doi în doi ani. Asta e o eroare de management. Dacă s-ar economisi o bună parte din banii ăştia, s-ar face festivalul de două săptămâni, s-ar economisi o jumătate de buget sau 30%, s-ar construi o sală de concert până acum, că asta-i problema. La aşa un festival, cu orchestrele astea senzaţionale să le pui să cânte la Sala Palatului, nu ştiu cum să-ţi spun... asta nu poţi compensa decât cu un onorariu uriaş ca să poată să vină. Gândeşte-te că aduci Wiener Philharmoniker în Sala Palatului. Oricât te poţi tu lăuda că ai adus Wiener Philharmoniker la Bucureşti, dar este românism tipic... şi la Ateneu n-are loc pe scenă. Ateneul e fantastic. E o sală de concert importantă în Europa.

Am venit eu din Germania entuziast şi aşa a pornit. În 2005. La început credeam că o să meargă ca-n Germania şi a trebuit un pic să învăţ că uneori trebuie să fii prudent cu gentleman agreement... eu aşa eram obişnuit. Dai mâna acolo cu directorul de bancă sau cu proprietarul măcelăriei sau librăriei, pentru că acolo e foarte local şi comunitatea se implică. Foarte multă lume face voluntariat.fantastic. E o sală de concert importantă în Europa.

Există şi la noi acest voluntariat?

Da, mai ales oamenii creativi: graficieni, spot, PR, chestii pe care dacă le-ai face la Salzburg ar fi altă treabă. Adică dacă ar trebui să plăteşti pentru tot, ai ajunge la un milion de euro.

Ce ai învăţat ca experienţă de viaţă?

Enorm de multe lucruri. Întâi, mi-am făcut prieteni pe viaţă. Cel mai frumos lucru. Asta primo. Doi, uneori trebuie să ştii să poţi să faci craze management. Cineva îmi spunea de curând care-i diferenţa dintre un om prost şi un om inteligent. Un om inteligent ştie să reacţioneze când sunt probleme, când e o catastrofă. Omul prost, când s-a întâmplat ceva nasol, e pierdut. După aia am învăţat să coordonez, însă să ştiu şi să dau mai departe, să deleg. Mi-a plăcut să controlez tot, mai ales că aici, dacă nu controlezi, poţi să ai surprize. E păcat să ai surprize când faci o treabă senzaţională.

Iniţiativa cu bursierii SoNoRo de când datează?

Din al doilea an, deci anul ăsta a fost a cincea serie. Avem aici afişele de reclamă care se împart la începutul anului în toată ţara, în toate liceele de muzică, conservatoare, universităţi; apoi sunt selecţii naţionale şi după aia fiecare ia practic parte la câte un workshop. Anul ăsta au fost patru: la Arezzo, la Dinescu la „Cetate”, la Montepulciano şi la Păltiniş. Cursurile sunt ţinute de profesori şi solişti renumiţi. Bursa este de 8-10 zile în care studenţii locuiesc cu noi, mănâncă cu noi, trăiesc cu noi, cântă cu noi. Au loc concerte finale, practic sunt nişte colegi mai tineri care au între 14 şi 28 de ani. Cei mai buni au luat bursa SoNoRo de 2, 3 şi chiar 4 ani la rând. Cei mai buni, pentru că numai aşa se face elita. E citire la prima vedere, e şi un mic interviu în care te întreb ce-ai mai citit, ce-ai mai făcut, că, dacă vine cineva încuiat şi obtuz, chiar dacă cântă bine... În final, cei mai buni cântă în festival. E chestia asta cu discipol-maestru, ca pe vremuri. Şi se stă împreună. Practic îi obligăm să se ridice la nivelul nostru. Ăsta e şi secretul în muzică, în artă în general: să ai de-a face cu oameni mai buni ca tine.

Dacă ai organiza festivalul SoNoRo în America, Anglia ori Franţa, ce ai schimba din program?

Nimic. Este conceput ca să fie viabil în orice mare capitală a lumii. Deliberat, programul e orientat  înspre repertoriul romantic, postromantic, preromantic, pentru că n-am vrut să intru în hardcore contemporary, în muzică contemporană şi asta pentru că aşa e conceput, pe 10 ani să zicem. De la an la an intră noutăţi contemporane, pentru că e un anumit public care vine şi am făcut şi un mentorship cu publicul ăsta tânăr care vine. Aş schimba, totuşi, ceva, dacă aş fi în New York, München sau Londra, aş introduce puţin mai multă muzică contemporană.

Acolo sunt mai deschişi?

Sunt mai obişnuiţi.

Dificultăţi în organizarea ediţiilor din anii trecuţi?

Întodeauna când au fost dificultăţi urâte au fost legate de PR. Altfel, din primul an cred că secretul a fost că am reuşit să mă anturez de oameni unul şi unul: parolişti, serioşi, prompţi, creativi, atât în ce priveşte echipa, cât şi în ceea ce priveşte partenerii. Mai ales în vremurile astea este extraordinar să ai parteneri sponsori pe care te poţi baza  şi care pot finanţa. Ăsta-i secretul.

Anul acesta este mult jazz.

Păi da, pentru că New Worlds – America, clar, jazzul ca reprezentant chintesenţial al Americii e prezent: îl avem pe Daniel Schnyder care vine. Este linkul direct către scena de jazz (el fiind elveţian, dar de 20 şi ceva de ani trăieşte la New York) – a cântat cu toţi cei mari. Compune. Anul trecut a scris până şi pentru Berliner Philharmoniker. Aduce elementul de jazz în muzica clasică, iar în festivalul nostru cântă improvizaţiile lui de jazz separat şi noi vom mai interpreta alte piese.... Cvartetul Casal cântă, după Gershwin, o suită din Porgy and Bess sau Petras Geniušas o să cânte Rhapsody in Blue. Iar asta se leagă apoi de repertoriul american: Philip Glass, mai ales la Palatul Bragadiru unde o să fie şi un cvartet de Philip Glass, şi octetul de Şostakovici, iar în alte concerte o să fie Debussy, care a fost cumva un mare model al jazzului.

Întotdeauna am încercat să fac legăturile astea programatice. Sunt foarte bucuros că programul a ieşit foarte variat, dar stă în picioare, adică nu-i pui un titlu aiurea, aşa numai ca să atragă lumea şi acolo faci tot felul de... Sunt mai multe ramuri ale lumilor noi: e şi o ramură rusă, ramura cu emigraţia (Korngold, Bartók, Zemlinsky), jazzul, Dvořák – mult Dvořák – i-a plăcut în America şi a venit încântat de acolo.

Ce ţi-ar plăcea să cânţi şi până acum n-ai avut ocazia?

Sunt foarte multe lucruri. Vreau să cânt cvintetul şi cvartetul de Korngold. Neapărat o să cânt cvartetul de Josef Suk op.1. Cvintetele cu pian de Fauré nu le-am cântat. Apoi sunt foarte multe piese moderne. Sonata de Krenek aş vrea s-o cânt neapărat. După asta, cvintetul cu pian de Bartók – o piesă din perioada postromantică. Îl plănuim pentru la anul în festival. Mă bucur că o să cântăm prima dată, anul viitor, cvintetul cu pian de Webern. Am făcut de curând o pasiune pentru Dohnányi şi o să cântăm în festival cvintetul op.1 care, după părerea mea, este cel mai bun op.1 din istoria muzicii (romantice să zicem), mai bun decât op.1 Beethoven, mai bun ca op.1 Mozart. Şi apoi sextetul cu clarinet, corn, trio de coarde şi pian.

Ce veţi mai cânta la festivalul din 2012?

Nu pot să-ţi spun titlul festivalului de la anul. Anul ăsta cântăm în deschidere Verklärte Nacht în varianta pentru trio de coarde, iar la anul va fi varianta originală de sextet.

Ce muzician de la începutul secolului al XX-lea ţi-ar fi plăcut să întâlneşti?

E foarte greu. L-aş fi cunoscut pe Debussy cu mare plăcere. Aş fi vrut să-l cunosc pe Taneyev. Am cântat cvintetul şi are şi un cvartet fantastic şi am cântat şi trio.

Cu cine ţi-ai dori să cânţi?

Mi-aş dori, dar, din păcate, a contramandat concertul, cu Heinrich Schiff. Asta a fost dorinţa mea mare. Evident, ar fi frumos de cântat cu Martha Argerich. În noiembrie o să facem o chestie împreună, dar este un ansamblu elveţian şi ea o să cânte concertul pentru pian şi trompetă de Şostakovici şi Malédiction de Liszt, deci voi fi relativ aproape, dar o s-o întreb, o s-o invit la festival. Dacă o să-i placă ideea, o să vină. Dar cea mai mare chestie ar fi să cânt odată cvintet de Schubert sau Schumann cu Radu Lupu. Anul trecut a cântat pentru prima oara „Păstrăvul”. A făcut 15 repetiţii la Zürich cu şefii de partidă de la Tonnhalle. Tare, nu? 15 repetiţii!

Cum vezi România muzicală peste 10-20 de ani?

Păi dacă ne ţine-n viaţă pe noi, ăştia mai revoluţionari, cred că poate să fie foarte bine. Şi dacă se instaurează o anumită rigoare. Când mergi des la concert e aproximativ. Am cântat un an la Filarmonica din Berlin ca suplimentar. Ridici ştacheta cu fiecare concert. Problema la noi e că (poate că şi muzicienii sunt prost plătiţi, poate că e o chestie de mentalitate, de atitudine) cei tineri care sunt talentaţi, dacă le dăm noi flacăra asta mai departe, dar o flacără venită din afară...

Deci flacăra asta nu e în ei, ci trebuie să vină din afară?

Da. Sunt câţi sunt, dar nu sunt de ajuns şi după aia puştii care sunt talentaţi, când îi întrebi ce vor să devină, îţi zic că vor să devină faimoşi, ceea ce e o greşeală fatală, şi după aia ciubucuri şi chestii de genul ăsta care o dau în desuet şi nici măcar nu sunt ciubucuri de calitate.

Şi după festival...

Păi after the festival is before the festival, nu? O să cânt. E proiectul cu Martha Argerich în Elveţia şi după asta o să mă întorc aici un pic să pun ţara la cale...

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
• 
• 
•