Muzica trebuie dăruită. Interviu cu Ion Marin

Cu o zi înainte de concert, am povestit, pe scurt, despre ce înseamnă să fii dirijor călător. Interviu de Andrei Scarlatti.

Cum vă imaginaţi că ar arăta acum cariera dumneavoastră dirijorală dacă nu aţi fi plecat din România în 86?

E un exerciţiu de imaginaţie foarte puţin tentant pentru că ar intra în categoria aceea în care îţi găseşti merite şi găseşti scuze pentru realizări sau nerealizări… Mi-e foarte greu să vă spun cum altfel ar fi arătat lucrurile dacă nu plecam în ’86. Poate că până la urmă tot aş fi plecat, chiar dacă ar fi fost mai târziu. Exista o energie pe care nu cred că putea să o oprească nimeni şi pe care o simt în continuare. Deci poate că lucrurile nu ar fi fost cu mult diferite, dar foarte cinstit, nu am nici răgazul şi nici gustul interpretărilor unor realități paralele.

Care a fost prima lecţie învăţată cât timp aţi fost asistentul lui Abbado?

Am învăţat multe lucruri și înainte de a deveni asistentul lui Abbado. Prima lecţie pe care am învăţat-o, de exemplu, a fost când am ajuns în gară la Viena, unde am ajuns să şi dorm câteva zile... Am învăţat ce înseamnă să cazi de pe un transatlantic, să te afli brusc în mijlocul oceanului, să nu mai ai nici pe cine să dai vina şi nici să-ţi pui problema dacă vei putea să înoţi până la mal, ci pur şi simplu să te urnești şi să începi să înoţi până la mal. Profesional, atunci când l-am cunoscut pe Abbado, eu veneam deja cu un bagaj de repertoriu ... nu mai eram - iertaţi-mi lipsa de modestie - un învăţăcel. De cinci ani de zile dirijam în România, dirijam în Germania Democrată, dirijam în Cehia, în Rusia şi aşa mai departe. Am învăţat foarte repede de la Abbado să elimin tendința de a te profila ca ego în fața orchestrei, de a-ți asuma o poziție de centru al universului şi să încep să percep frumuseţea dăruiri către  muzică.  Sigur că era nevoie de o condiţie de libertate pentru a înțelege așa ceva şi pentru mine asta era prima lecţie.

Tot asociem libertatea cu creativitatea...

Sunt indisolubil legate. Se scriu şi poezii în închisoare, dar e vorba tot de o formă de libertate...

Există vreo evoluţie, vreo transformare a vieţii  muzicale româneşti pe care o vedeţi în ultimii 20 de ani, privind-o din afară?

Da, da... Fără îndoială! Aşa ca răspuns la cald, am venit prima dată în România în 2007, deci după 21 de ani, şi acum am revenit în România după cinci ani, deci e o schimbare...

Înseamnă că devenim mai interesanţi ca ţară muzicală. Aţi înregistrat un DVD cu Renée Fleming în 2010, care s-a bucurat de mult succes, şi anul trecut unul cu Liszt... care sunt proiectele următoare?

Cred că următoarea e acum o integrală de concerte pentru vioară de Bruch, cu Guy Braunstein, doua DVD-uri cu Filarmonica din Sankt Petersburg şi în rest concerte, producţii de operă... În decembrie am o producţie la Metropolitan Opera, la New York, după aceea mă voi reîntoarce la Scala, între timp am concerte la Berlin, concerte la Londra, la Paris...

Agendă încărcată..

Da, mulţumesc lui Dumnezeu!

Aveţi un dirijor contemporan pe care îl admiraţi în mod deosebit?

Da, am mai mulţi. Sunt câţiva dirijori de care mă leagă o adevărată prietenie - primul nume care îmi vine acum în minte e Simon Rattle, de la Filarmonica din Berlin. E interesant, pentru că prietenia dintre dirijori e ceva foarte rar...

Măcar aveţi aceleaşi suferinţe. Pe astea vi le împărtăşiţi.

Da şi asta e ceva care e foarte plăcut. Sunt prieten cu Gustavo Dudamel, cu Valeri Gergiev... şi e o formă de a te simţi mai puţin singur, pe de-o parte - când eşti atâtea săptămâni pe an în mişcare, şi pe de altă parte, cu ajutorul umorului, de a ne lua mai puţin în serios. Asta îţi îmbunătăţeşte notabil viaţa.