"Messiah" la Sala Radio

Rămâne de văzut la fiecare audiţie, în concert sau acasă, fie că dirijorul se numeşte sir Thomas Beecham, sir Colin Davis sau sir John Eliot Gardiner.

Aşteptam cu interes concertul de pe 13 iunie de la Sala Radio din două motive: mai întâi,  oratoriul mă interesează de fiecare dată şi apoi voiam să-l reascult pe Bogdan Mihai, unul dintre tinerii cântăreţi români cu o frumoasă carieră internaţională, dar de câtăva vreme destul de absent de pe scenele bucureştene.

Aşadar, o orchestră, un cor, un dirijor şi patru solişti. Orchestra o ştiam şi îmi era teamă, mai ales după câteva experienţe aproape catastrofale (personal, punctul maxim de incoerenţă a fost atins cu Pulcinella dirijată de Ralf Sochaczewsky pe 4 aprilie a.c.), dar de data asta s-a văzut mâna dirijorului. Neil Thomson a reuşit să o facă să sune cinstit, coerent, omogen, fără a ajunge însă la subtilităţile de care pot fi în stare marile orchestre.

Acum soliştii: o soprană, o mezzosoprană, un tenor şi un bas. Soprana Adela Zaharia, destul de inexpresivă în prima parte, a reuşit să intre în „poveste” şi să pară mai implicată abia după pauză, dar fără să reuşească mare lucru. Mezzosoprana Mihaela Işpan, o mezzosoprană înaltă, cu un registru grav care coboară foarte puţin, a fost poate mai expresivă decât colega ei, dar fără ajutor din partea vocii, astfel că după pauză nici nu a mai apărut pe scenă. Din cele opt arii care îi reveneau, a cântat doar două! N-am priceput de ce a fost ciopârţit oratoriul: au dispărut şi arii, au dispărut şi recitativele. Tenorul Bogdan Mihai a fost aplaudat după prima arie de fanii aflaţi în public. În ariile lui, celebrele Comfort ye, my people, Every valley, shall be exalted sau Thou shalt break them with a rod of iron, a dat dovadă de virtuozitate, o virtuozitate vocală exersată vizibil mai ales în zona belcantoului. O surpriză extrem de plăcută a fost basul Zoltán Nagy, cu o voce frumoasă şi cu o tehnică mai aproape de zona barocului. Minunată aria lui Thus saith the Lord of Hosts.

Cum era şi de aşteptat, corul avea toate şansele să fie „diva” serii. Virtuozitate, forţă, omogenitate, dar ne-am fi dorit mai multă subtilitate în Since my man care death. Dan Mihai Goia, care şi-a făcut excelent treaba, a ales pentru oratoriu un cor viril şi foarte în forţă, dar merită, ca experienţă, să-i faceţi o vizită, pe disc, lui Gardiner: acolo tonul e infinit mai intim, iar atenţia pentru filigranul scriiturii taie respiraţia. După celebrissimul Halleluja!, moment în care toată sala s-a ridicat în picioare, a urmat, literal!, o furtună de aplauze. Ca bis a fost oferit acelaşi Halleluja! care ascunde în el şi bucurii, şi răscoliri, şi disperări, astfel că te poţi regăsi în el în aproape orice stare te-ai afla. A fost un succes, iar publicul a aplaudat minune în şir.

Ne-am dori, totuşi, şi un Messiah cu solişti specializaţi pe baroc, cu o orchestră şi un cor dispuşi să umble milimetric la toate detaliile acestei muzici minunate şi să o prezinte fără deplasată emfază şi fără aiuritor patetism.

Galerie foto:

• 
• 
• 
•