Democrație la pupitru

E doar o întâmplare că stagiunea Filarmonicii s-a încheiat cu Carmina Burana, iar stagiunea Radio se deschide cu aceeaşi lucrare?

E o simplă întâmplare. Contractul meu la Radio s-a încheiat după ce a fost stabilit programul, aşadar nu am fost deloc implicat în procesul de elaborare a stagiunii. În plus, acest concert de deschidere de pe 12 octombrie de la Sala Radio nici măcar nu era menit să fie dirijat de mine. În general, la începutul şi la sfârşitul stagiunii managerii caută hituri, pentru că ideea lor este să umple sălile şi să menţină un echilibru între a oferi lucrări de mare popularitate, chiar dacă tocite pentru urechile avizate, şi lucrări contemporane. Când ai un repertoriu mai puţin obişnuit, rişti.

În alegerea programelor, un dirijor trebuie să se gândească nu doar la ce i-ar plăcea lui să dirijeze, ci şi la ce-şi doreşte publicul. Altfel spus, care este raportul dintre hituri şi lucrări (mult) mai puţin cunoscute? Mai ales că un muzician formează gustul publicului.

Cred că raportul ăsta dintre hituri şi lucrări puţin cunoscute sau chiar complet necunoscute este echilibrat. Şi dau un singur exemplu: am reuşit să programez un concert (pe 30 noiembrie la Sala Radio, cu Orchestra Naţională Radio) în care în prima parte se va cânta o piesă contemporană a lui Dan Dediu, Verva, pentru orchestră simfonică, urmată de concertul în re minor de Brahms cu Dana Borşan, iar după pauză Simfonia nr. 4 de Ceaikovski. Aşadar e o combinaţie care poate spune câte ceva despre stagiunea Radio. În fiecare an, orchestrele şi corurile Radio sunt implicate în Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi, care are loc în fiecare lună mai şi atunci se cântă piese ale compozitorilor din toate marile centre muzicale.

Pe lângă asta, există şi o deschidere de repertoriu către literatura secolului al XX-lea. Foarte multă vreme, s-a mers pe tradiţia romantică, romantică târzie, s-a cântat foarte mult Brahms, Schumann, Beethoven, Grieg, în general compozitori până la mijlocul secolului al XX-lea. Mie mi-ar plăcea să încercăm să trecem graniţa asta stilistică. De exemplu, de Stravinsky să nu se mai cânte doar Sacre du printemps, ci să trecem şi la alte lucrări importante ale lui, cum ar fi oratoriul Œdipus Rex, pe care, la un moment dat, am de gând să-l fac în variantă concertantă. Apoi Bartók, Sibelius, Mahler. Mahler s-a cântat destul de mult la Radio, dar mie mi se pare că nu e suficient şi cred că ar trebui puţin insistat pe creaţia mahleriană care, de altfel, este cal de bătaie obişnuit în alte centre muzicale.

Dar pentru Mahler ai nevoie de o orchestră foarte sudată.

Da, ai nevoie de o orchestră bună şi Orchestra Radio cred că este o orchestră foarte bună şi a ajuns la nivelul la care poate aborda lucruri de felul ăsta. Mă gândesc nu doar la Mahler, ci şi la Sibeliu. Stilistic, eu îi pun cumva într-un fel de oglindă, simt că se poate face o conexiune între reperele stilistice ale celor doi compozitori, nu că ar semăna, ci pentru că ar fi complementari. O orchestră capabilă să interpreteze, în egală măsură, simfoniile lui Mahler şi simfoniile lui Sibelius, cred că este o orchestră care are toate mijloacele expresive la îndemână.

În decembrie vei dirija premiera operei O scrisoare pierdută a lui Dan Dediu, operă care s-a bucurat de mare succes, în vara aceasta, în Bucureşti, deşi a fost jucată, parţial, în reducţia pentru pian şi voce. Cum crezi că va fi primită de public?

Sper că va fi primită foarte bine. Versiunea în care e cântată acum în Bucureşti e reducţia pentru pian şi voce, dar în decembrie vom prezenta la Operă variantă cu orchestră. Practic, această premieră va închide anul Caragiale. Muzica are foarte mult umor, are foarte multe rapeluri stilistice, merge mult şi pe zona balcanică. Este postmodernism de-adevăratelea. Prietenul meu Dan Dediu s-ar putea să fie sau nu de acord cu ce vreau să spun acum, dar aşa percep eu din partiturile pe care mi le dă să le învăţ: trece acum printr-o perioadă sau a trecut la un stil de o limpezime de cristal; practic, a curăţat foarte mult din mijloacele prin care îşi exprimă ideile. Am avut o surpriză pentru că am dirijat numeroase lucrări de Dan Dediu şi mă aşteptam la orchestraţii luxuriante, cu tot felul de efecte exotice la instrumente. Nu, este o lucrare scrisă atât de simplu şi cu mijloace atât de simple, încât rămâi cumva dezarmat la o primă lectură; după aceea, evident trebuie citită în această cheie de umor, dar umor detaşat, mai degrabă un fel de ironie care are în ea o doză de melancolie. Am găsit momente în scriitura lui Dan Dediu în care răzbate şi un fel de melancolie dincolo de ironia tăioasă de suprafaţă. Va fi, deci, în decembrie, o premieră absolută, acum, la ora asta, încă se lucrează la orchestraţie. Mi se pare fantastic să fii de faţă la făurirea unei opere, apoi să fii de faţă când se cântă pentru prima dată pe lumea asta o operă.

Eşti printre puţinii dirijori de la noi, deschişi şi spre alte zone muzicale. Mozart Rocks ar fi un exemplu.

A început de la ideea lui Constantin Teodorescu, un entuziast, iubitor şi de rock, şi de clasică. E un fusion. Eu am ajuns în proiect ceva mai târziu, căci căutau un dirijor care să intre în nebunia asta. Concertul e, în principiu, structurat în două părţi: în prima, rockul vizitează simfonicul – imporvizaţii rock pe muzică simfonică, deci se improvizează în timp real ce cântă orchestra în spatele lor – , iar în a doua este invers: simfonicul vizitează rockul: cântăm versiuni orchestrate ale greilor rockului anilor ’70-’80: Pink Floyd, Queen, AC/DC, Dire Straits, Led Zeppelin. Muzica asta mi s-a potrivit mănuşă, mai ales că sunt un împătimit al rockului încă din liceu. Partea bună este că am avut şi surprize foarte plăcute. Mie mi-au venit nişte idei de a interpreta partea a treia din Simfonia nr. 5 de Beethoven când lucram la Mozart Rocks; mi-am dat seama din anumite idei muzicale, scoase în evidenţă de chitarist, că se poate privi şi aşa muzica asta. Apoi, când am dirijat Beethoven, am încercat să scot din textura orchestrală acele voci pe care chitaristul le evidenţiase. Nu se poate spune că a fost un împrumut de idee, cât mai degrabă faptul de a fi deschis la o inspiraţie. Ca să explic ceva mai tehnic, era vorba de suplinirea unei linii de başi. Mi-a plăcut şi a rămas în felul meu de a dirija simfonia şi acum.

În zilele noastre, un dirijor nu mai poate fi un dictator, în genul Toscanini sau George Szell. Există o anumită rezistenţă sau încăpăţânare din partea orchestrelor?

Azi, dirijori ca aceştia (Toscanini, George Szell, chiar Celibidache ori Karajan) nu-şi mai găsesc locul, fiindcă tot contextul socio-politic s-a schimbat, relaţiile interpersonale sunt altele. Se merge acum spre o linie mai democratică. În substrat, tu spui că dirijorul este un autocrat, dar nu e aşa. Dirijorul e mai degrabă un ghid ritmic şi expresiv şi, la un nivel superior, poţi spune că dirijorul îi inspiră pe cei din orchestră să facă muzică într-un anumit fel. Ce fac eu? Mă duc la o orchestră care îmi propune o variantă la prima repetiţie. Dacă îmi place varianta lor, o las, chiar dacă nu-i a mea, mai ales că în ultima vreme mă feresc să vin de acasă cu o variantă a mea, la pachet. Mă mulţumesc să învăţ ce e în partitură ca să fiu sigur că pot controla în momentul în care apar derapaje (falsuri, greşeli ritmice etc.), în rest, las orchestra să-şi construiască propria variantă. La urma urmei, eu sunt invitat în faţa orchestrei, nu ei sunt invitaţii mei. Avem, deci, trei puncte de vedere despre ce face şi ce este dirijorul: primul, dirijorul este ghidul expresiv-ritmic; al doilea, este persoana care ar trebui să-i inspire să cânte într-un anumit fel; al treilea, dirijorul este cel care centralizează şi armonizează toţi vectorii din orchestră, întrucât fiecare om de acolo are o părere despre cum trebuie cântată lucrarea respectivă. Ceea ce face un dirijor este, de fapt, munca unui mediator, mai mult decât cea a unui conducător. Mediezi părerile tuturor şi le aduci acolo unde ele se pot armoniza şi atunci poţi fi sigur că iese o variantă inedită, care aparţine acelei combinaţii unice din seara respectivă dintre orchestră şi dirijorul ei.

Ti-ar plăcea să iei o orchestră de la zero, să o construieşti tu?

 Primul gând ar fi să spun da, însă apoi cred că aş mai reflecta puţin. E un lucru teribil de greu. Există şi preconcepţia că dirijorul face o orchestră, dar, de fapt, orchestra aia „se face” (es macht, cum zice neamţul), iar dirijorul doar stabileşte limitele în care se poate mişca orchestra, fără a depăşi graniţele estetice or stilistice. Lucrul pe care îl fac cel mai mult când mă duc prima dată în faţa unei orchestre este, în primul şi în primul rând, să-i ascult pe muzicienii din ansamblu, adică să le dau nişte repere pe care să meargă muzica. Muzica începe, dar după aceea activitatea mea cerebrală este concentrată pe ascultare şi nu pe impunere, fiindcă vreau să văd ce gândesc muzical oamenii din faţa mea, cum fac lucrurile să se întâmple. Asta mă interesează cel mai mult. Dacă vrei, dirijorul lucrează pe materialul clientului. Te duci în faţa orchestrei, vezi ce-ţi propune ea, iar ceea ce vine în contradicţie flagrantă cu ceea ce crezi tu că ar trebui să se întâmple în lucrarea respectivă, evident trebuie corectat, dar asta prin mijloace specifice. Nu te apuci să dai cu securea, ci pur şi simplu ghidezi cumva orchestra să se ducă în direcţia în care ţi-ai dori tu. Până la urmă, şi orchestra, şi dirijorul se întâlnesc într-unul din focarele elipsei, în niciun caz într-o extremă. După părerea mea, e mai mult aportul orchestrei decât al dirijorului

Există orchestre care au un nivel muzical şi de pregătire ridicat, dar există şi orchestre mai modeste unde e mai bine să nu-i încurci pe muzicieni de foarte multe ori. E bine doar să canalizezi ceea ce ei îţi oferă în sensul dorit de  tine.

Îşi mai poate permite un dirijor din 2012 libertăţile unor Stokowski sau Furtwängler? Nu e riscant, acum, când tehnica predomină, ca multe interpretări să sune prea la fel?

 Riscul este foarte mare. Cu greu îţi mai permiţi acele libertăţi. Dacă înţelegi ideea de la care pornea Furtwängler, conform căreia el îşi adecva tempii în momentul în care dirija o lucrare, atunci poţi s-o adaptezi zilelor noastre. Foarte multe înregistrări riscă să semene pentru că o înregistrare nu trece de comisia producătorilor dacă fiecare notă din partitură nu este cântată cu o acurateţe maximă, aproape inumană. Poate să-ţi iasă o frază superbă şi nu trece pentru că un instrumentist de la nu ştiu ce partidă a ratat o notă. E foarte greu să te concentrezi, pe de o parte, pe acest aspect tehnic, draconic, şi, pe de altă parte, să încerci să insufli ceva muzicii respective. La un moment dat, din cauza atâtor cerinţe de ordin tehnic, ajungi să fii mulţumit dacă-ţi iese şi gata.

Cred că treptat se va reveni la o reumanizare a felului în care e privită muzica şi că tehnica de înregistrare simfonică se va apropia treptat de live. Industria de înregistrări, mai ales în repertoriul simfonic, este, la ora actuală, într-un declin accentuat. Acum se merge mult pe căutarea unor orchestre de o calitate impecabilă care să scoată versiuni live şi aceste versiuni live sunt salvarea, viitorul, pentru că ele îţi recreează cu adevărat starea de concert, mai ales că acum mijloacele de captare şi redare au devenit extrem de fidele actului artistic.

Asistentul cărui dirijor din ultima sută de ani ţi-ar fi plăcut să fii?

Willem Mengelberg, la Concertgebouw. Mi-ar fi plăcut să fiu de faţă când Mengelberg construia din temelii practic acest fenomen, această maşină de formula 1 a muzicii care este Concertgebouw. Mai am un motiv pentru care l-am ales pe Mengelberg: a fost un pionier al muzicii lui Mahler pe vremea când Mahler era extrem de rar cântat în Europa.

Cu ce dirijori din zilele noastre rezonezi în mod special?

Carlos Kleiber e unul dintre dirijorii cu care întotdeauna am rezonat, căci de fiecare dată când am ascultat ceva dirijat de el am avut senzaţia nu neapărat a frumuseţii, cât a adevărului, a faptului că prin ceea ce făcea el acolo îmi confirma anumite idei ale mele. Carlos Kleiber a fost unul dintre cei mai mari dirijori care au trăit vreodată. Apoi Jordi Savall care este pentru mine un adevărat model muzical, adică mi-ar plăcea să dirijez aşa cum face el muzică. Bineînţeles, el e centrat pe un anumit tip de repertoriu, dar mi-ar plăcea să pot extrapola principiile lui de a vedea muzica şi să le focalizez şi pe alte stiluri. Apoi, destul de mult, Valery Gergiev. E un tip de dirijor care mie îmi spune foarte mult. Şi, dacă tot am vorbit mai sus despre variante live cu mari orchestre, amintesc de ciclul Mahler înregistrat de el cu London Symphony. După părerea mea, sunt înregistrări foarte frumoase şi Gergiev spune acolo nişte lucruri pe care nu le-am mai auzit în alte variante.