Luiza Borac în cadenţele lui Lipatti

Pe 12 octombrie veţi cânta în deschiderea stagiunii Radio concertul nr. 21 de Mozart, pentru români un concert cu totul special şi asta pentru că este singurul concert de Mozart care a rămas înregistrat de Dinu Lipatti. Există vreun fel de „presiune” când îl abordaţi?

Nu ştiu dacă e vorba de vreo „presiune”, dar toate lucrările esenţiale au fost deja înregistrate de marii pianişti, iar moştenirea aceasta există şi ar fi complet greşit să o ignorăm. Concertul în Do major pe care îl voi cânta pe 12 octombrie la Sala Radio (împreună cu Orchestra Radio dirijată de Tiberiu Soare) este singurul care a rămas în interpretarea lui Dinu Lipatti şi nu întâmplător am ales chiar cadenţele lui Lipatti, considerate cele mai dificile şi printre cele mai frumoase.

De toate aceste lucrări trebuie să ne apropiem cu smerenie, cu respect faţă de tot ce s-a făcut înaintea noastră, dar fără a ne lăsa copleşiţi de moştenirea predecesorilor, întrucât orice nouă abordare în concert a unei lucrări este emoţionantă, unică, atât pentru interpret, cât şi pentru cei din sală. Este ca întâlnirea cu o persoană iubită care te face fericit prin frumuseţe şi perfecţiune.

Cântaţi mult în Occident. Există o diferenţă esenţială între viaţa muzicală de acolo şi cea de la noi?

Publicul este într-un fel acelaşi şi în alt fel mereu diferit, de fiecare dată altfel. Oriunde aş cânta, la Bucureşti, la Berlin, la Londra, azi e un public, dar mâine, chiar în aceeaşi sală, poate fi un public foarte diferit.

Dar nici pianistul nu are cum să rămână acelaşi de la o zi la alta.

Exact. La fiecare concert este o situaţie diferită. Cred că peste tot este cam acelaşi public, asta în linii mari. În Germania însă există o uriaşă tradiţie muzicală (şi asta se simte), îmbogăţită şi cu aşa-numitele Hauskonzerte, extrem de obişnuite acolo. Şi la noi au existat astfel de concerte în cadru mult mai restrâns, intim, uneori doar pentru prieteni. Chiar Enescu cânta în saloanele muzicale, dar în Germania această tradiţie se simte.

Să înţelegem că publicul german este mai exigent? Mult prea des, la noi lumea aplaudă chiar la cele mai proaste concerte care ar trebui fluierate.

Nu ştiu ce să spun. Poate că oamenii aplaudă lucrarea care i-a entuziasmat. Unora le este câteodată teamă să vină într-o sală de concert pentru că nu ştiu cum să se comporte, cum să se îmbrace, când să aplaude etc. Comparând cu alte genuri muzicale, muzica clasică încă are de luptat cu astfel de concepţii, prejudecăţi, ca şi când s-ar adresa doar unei elite. Îmi pare sincer rău pentru oamenii care evită să vină la concerte.

Ce i-aţi spune unui om care n-a ajuns niciodată, din varii motive, într-o sală de concert?

Vino oricum! Ce vei trăi acolo te va face fericit, căci experienţa muzicii clasice live într-o sală de concert nu se poate compara cu înregistrările ascultate acasă. Leonard Bernstein spunea că dacă vrei să trăieşti muzica cu adevărat, trebuie să te aşezi tu la pian şi să cânţi o pagină dintr-o sonată de Mozart, chiar dacă eşti începător. Acest contact direct, nemijlocit cu muzica este o experienţă foarte intensă.

Există un pianist din secolul trecut de la care simţiţi că aţi avut mult de învăţat?

Repertoriul pianistic este imens, iar pianiştii legendari sunt foarte mulţi şi cred că ar fi superficial să ignorăm moştenirea lor. E important să-i ascultăm în înregistrări pentru că ne pot inspira. Noi suntem doar interpreţi, dar, în acelaşi timp, creăm o interpretare şi este important să ştim între ce parametri ne putem mişca pentru ca egoul nostru să nu deformeze adevărul lucrării respective. O interpretare valabilă este o creaţie. Cei care venim din România avem această şansă de a purta cu noi moştenirea lui Dinu Lipatti sau a Clarei Haskil, cu atât mai mult cu cât am crescut cu înregistrările lor.

Întorcându-mă la întrebarea dumneavoastră, pot spune că idolul copilăriei şi tinereţii mele a fost Sviatoslav Richter, un pianist uriaş care putea să abordeze aproape orice repertoriu. M-au fascinat mereu puterea, dedicaţia şi extraordinara lui măiestrie.

Aveţi un repertoriu predilect? Sau există lucrări pe care nu simţiţi nevoia să le abordaţi?

Sunt o fire foarte curioasă, îmi place să mă apropii de cât mai multe stiluri. Oricum, rezultatul contează, iar repertoriul este atât de vast, încât ar trebui să fim fericiţi dacă am putea să ne apropiem măcar de 10% din ce s-a compus pentru acest instrument. Cu cât cunoşti o gamă mai largă de stiluri, cu atât te poţi apropia mai bine de lucrările pe care le iubeşti şi de care te simţi ataşat.

George Enescu mi-a fost mereu foarte aproape şi aşa am hotărât să înregistrez cele trei discuri, cu atât mai mult cu cât am fost şocată să văd că în Occident multă lume nu cunoştea compoziţiile lui pentru pian.

Ce-i trebuie unui pianist ca să aibă succes, ca să facă o carieră consistentă?

Să te gândeşti prea insistent la carieră e o direcţie periculoasă. Trebuie să urmăreşti muzica, nu cariera, să te concentrezi asupra a ceea ce faci şi, dacă eşti serios, poate vine şi cariera, invers însă nu cred că este bine. Meseria noastră cere o muncă asiduă, o concentrare extraordinară şi a te gândi la carieră pare un fel de divagaţie de la ceea ce contează cu adevărat în muzică. 

Discurile dumneavoastră cu lucrările lui Enescu au făcut senzaţie. Ce urmează la capitolul înregistrări?

Încă nu ştiu precis, dar mi-ar plăcea ca la un moment dat să înregistrez Noul şi Vechiul Testament, adică sonatele pentru pian de Beethoven şi Clavecinul bine temperat de Bach. Probabil că acesta este visul oricărui pianist.

După concertul de deschidere susținut de Luiza Borac, seara va continua cu:

W. A. Mozart: Concertul în do major pentru pian şi orchestră, KV 467
C. Orff: Carmina Burana

CORUL ACADEMIC RADIO
Dirijor: DAN MIHAI GOIA

CORUL de COPII RADIO
Dirijor: VOICU POPESCU