Shani Diluka: „Orice pianist trebuie să aibă un sunet al lui”

Cântaţi pentru a doua oară la Bucureşti. Aţi avut timp să descoperiţi ceva din oraş?

Prima oară am cântat la Muzeul Enescu şi am stat foarte puţin, iar acum va trebui să plec dimineaţă la ora 5 la Berlin. Am avut timp doar să ma plimb dimineaţă foarte puţin prin centru, dar mi-a plăcut mult atmosfera, mi-au plăcut oamenii care sunt foarte cultivaţi. Ştiam că există o istorie muzicală foarte profundă, percepută mai ales prin artişti ca Celibidache, Radu Lupu sau Clara Haskil. La fel, în sală am simţit că există o exigență a publicului şi asta mi-a plăcut mult.

Aţi ales pentru recitalul din seara aceasta piese de Debussy şi poeme ale celor mai importanţi poeţi simbolişti. Care este legătura intimă dintre muzica lui Debussy şi aceste poeme?

Pentru mine legătura a venit dinspre Debussy, dinspre istoria lui, mai ales că el a frecventat clubul poeţilor, salonul lui Mallarmé. Deci intimitatea lui Debussy m-a interesat şi mai ales felul în care reuşea să pună în muzică aceste cuvinte; pentru că multe dintre poemele pe care le-am recitat în această seară sunt, în acelaşi timp, lieduri pe care Debussy le-a compus pe versurile simboliştilor. În universul lui muzical este foarte modern tocmai faptul că a depăşit convenţiile şi formele contemporanilor pentru a intra în această zonă de inefabil şi mister despre care vorbeşte şi Jankélévitch. Uneori, la Mallarmé de exemplu, sensul este chiar mai puţin important decât muzica cuvintelor şi îmi doresc să jonglez între universul pianistic al lui Debussy, mai ales în Clair de lune, unde face referire explicită la Verlaine, şi poezie.

Îmi place mult poezia şi mă pasionează toţi marii compozitori care au compus lieduri pe versurile poeţilor celor mai importanţi: Beethoven sau Schubert cu Goethe, Boulez cu René Char. Mi-ar plăcea să o subliniez tocmai această legătură aparte care există între muzică şi poezie.

Cum vi s-a părut reacția publicului din această seară?

Mi se pare că a fost o liniște extraordinară, o tăcere foarte frumoasă şi un public extrem de atent. Cuvintele, nici chiar poezia, nu explică niciodată muzica, dar reuşesc să trezească în noi anumite straturi ascunse şi acesta este scopul meu.

Aţi studiat mult cu Leon Fleisher, unul dintre ultimii elevi ai lui Artur Schnabel. În zilele noastre îşi mai poate permite un pianist libertăţile lui Schnabel?

Am avut şansa să lucrez mult cu Leon Fleisher la Fundaţia Como şi chiar cu Karl Ulrich Schnabel, fiul marelui pianist, iar sala de masterclass era plină de fotografii cu Artur Schnabel.

Fleisher îmi vorbeşte mereu de Schnabel, în special de felul în care el explora spaţiul şi timpul şi consider că e foarte interesant pentru că Schnabel a făcut o ediţie a sonatelor lui Beethoven pe care, spre sfârşitul vieţii, a negat-o, întrucât pianiştii deformau, luau foarte literal, copiau indicaţiile lui extrem de precise şi astfel se pierdea complet „sufletul” lui Beethoven.

Repertoriul meu predilect este Beethoven şi peste două zile voi înregistra la Berlin concertele 3 şi 4, iar pentru această înregistrare am ales, ca un omagiu adus lui Schnabel, să cânt pe un Bechstein.

Şi Backhaus, şi Schnabel, şi Kempff  preferau să cânte pe un Bechstein.

Da, Bechstein are un sunet profund, precis, plin de culori. Şi la Beethoven asta merge foarte bine. La începutul secolului trecut, pianele Bechstein erau cele mai căutate, erau cele mai bune piane, dar, după război, întrucât doamna Bechstein a colaborat cu naziştii, aceste piane au dispărut aproape complet şi firma s-a închis. Apoi americanii au adus în Europa Steinway care a dominat câteva zeci de ani. De vreo zece ani, se fac din nou piane Bechstein şi se încearcă refacerea sunetului lor aşa cum era pe vremea lui Schnabel.

Ca să revin la întrebarea dinainte, Schnabel îşi lua multe libertăţi, dar acestea aveau întotdeauna sens. Cum zicea şi André Gide: „în constrângere există libertate”. Schnabel era extrem de precis în ce priveşte textul, dar există la el şi o supleţe extraordinară. Deci supleţe şi extremă precizie. Trebuie să ajuţi compozitorul, nu să fii împotriva lui sau mai mult decât el; egoul nostru, ca interpreţi, trebuie să fie diminuat şi să servim muzica.

În anii ’20 - ’30, fiecare pianist avea un sunet al lui. Astăzi, este foarte dificil, chiar imposibil, să recunoști sunetul unui pianist de al altuia. Care sunt motivele?

Sunetul e fundamental, e baza. Primul lucru pe care mi l-a spus Fleisher a fost să-mi găsesc un sunet care să fie al meu, pe care să-l simt ca făcând parte din mine. Când îi asculţi pe Cortot, Gilels, Schnabel sau Haskil simţi o legătură foarte intimă între sunetul lor şi personalitatea lor.

Aţi înregistrat Grieg, Mendelssohn, primele două concerte ale lui Beethoven. Ce urmează?

Peste două zile voi înregistra la Berlin concertele 3 şi 4 de Beethoven, apoi, la finalul lui 2013, voi înregistra integrala lucrărilor pentru violoncel şi pian de Beethoven împreună cu violoncelistul cvartetului Alban Berg. Are 70 de ani şi cântăm împreună de un an şi jumătate. Este un om extraordinar şi îmi dă, îmi transmite toată această bucurie, onestitate à l’ancienne, o imensă umilinţă în faţa muzicii. În plus, are o înţelepciune specială şi prospeţimea unui tânăr.

Un pianist din generaţia dumneavoastră pe care îl admiraţi?

Murray Perahia îmi place mult. Apoi, Mitsuko Uchida. Iar din generaţia mea, Nelson Goerner care are un sunet special şi o mare profunzime. Martin Helmchen. Nicholas Agelich, care un sunet foarte special. Frank Braley, ultimul pianist francez care a câştigat concursul Reine Elisabeth acum 20 de ani, care nu este interesat de o carieră, dar este extraordinar.

Şi Adam Laloum?

Ah, suntem prieteni. Este extraordinar. Este extrem de sensibil, timid, modest, aproape se scuză când cântă, dar are o personalitate foarte puternică.

Un pianist din perioada interbelică pe care îl admiraţi?

Greu de răspuns. Ascult multe înregistrări vechi. Îmi plac Rahmaninov (mai ales în Schumann), Annie Fischer (a făcut lucruri extraordinare în Bartok), Cortot (în preludiile lui Chopin sau în Scenele de copii ale lui Schumann), Myra Hess (mai ales în Beethoven), Gilels (aproape în orice), Schnabel, Backhaus, Edwin Fischer (în Bach sau în liedurile lui Schubert când o acompaniază pe Schwarzkopf).