Intelectualii şi muzica clasică

Domnule profesor, sunteţi concertmaestru al Orchestrei Medicilor. Cum a început această poveste?

Concertmaestru sunt din 1997, dar membru al Orchestrei Medicilor sunt din 1970. În prima săptămână de facultate l-am cunoscut pe doctorul Ermil Nichifor, care era dirijorul, dar şi cel care a iniţiat, în 1954, formarea acestei orchestre şi de atunci am rămas membru fidel şi consecvent al acestei formaţii, participând săptămânal la cel puţin două repetiţii şi, fireşte, la concerte. Practic, din 1 octombrie 1970 şi până astăzi cred că sunt foarte puţine repetiţiile la care am lipsit.

Anumite concerte ale orchestrei sunt tradiţionale.

Da, este tradiţional concertul de Crăciun, care are loc între Crăciun şi Anul Nou, un concert care vrea, într-un fel, să fie o replică a Concertului de la Viena. În perioada în care Willi Boskovsky strălucea pe ecra­nele noastre atât de sărace în evenimente culturale, am început şi noi să facem acelaşi concert, iar succesul a fost enorm. Pe atunci, condiţiile din sala Ateneului erau mizerabile, era un frig de nu se puteau atinge instrumentele, fetele cântau cu mănuşile cu degete tăiate, dar lumea dansa şi atmosfera era formidabilă. Strauss, valsuri, multă bucurie... în vremurile acelea sumbre.

Aţi avut vreodată impresia că muzica clasică e o afacere elitistă?

Vrând-nevrând, trebuie să recunoaştem un lucru: faptul că o ascultă şi o practică un număr mai restrâns de oameni o plasează în domeniul unei elite intelectuale, mai bine zis al unei elite a sensibilităţii. Nu trebuie neapărat să fii un distins intelectual ca să iubeşti muzica clasică. Părerea mea este că muzica clasică, prin mesajul, frumuseţea şi profunzimea ei, se adresează tuturor, totul este să asculţi şi să nu ai idei preconcepute în încercarea de a te apropia de ea.
Există o anumită categorie de oameni care are obiceiul să desfidă acest gen de muzică, aproape că a devenit o modă în straturile mai puţin cultivate şi asta face foarte mult rău. În ultimul timp au apărut combinaţii, precum concertele lui Pavarotti, în care cânta muzică uşoară sau combinaţii între cântăreţi de operă şi cântăreţi de muzică uşoară. Deşi nu sunt neapărat un admirator al acestui fel de combinaţii, cred că ele au fost o cale de a face larg cunoscută muzica clasică şi în rândul unor ca-tegorii care aveau un oarecare blocaj în asimilarea acestui gen.

Multă lume vine la concerte din snobism, doar să se afişeze. Să fie snobismul doar o etapă până la formarea unui gust sigur?

Aţi deschis o cutie a Pandorei, pentru că, în general, în artă, fie ea pictură, modă, muzică, sculptură, există mult snobism. Sigur că la Ate-neu vom întâlni şi persoane rătăcite pe acolo, care n-au practic nicio contingenţă cu ce se întâmplă şi care au venit doar pentru faptul că mai vine nu ştiu ce personaj care trebuie imitat sau pentru că acolo e lumea bună, o elită, pentru că acolo e un loc mai special. Oamenii care vin la concert pentru alte motive decât pentru muzică se recunosc uşor. În timpul concertului poţi vedea expresia de pe faţa celor ce urmăresc muzica sau urmăresc toaletele doamnelor. E foarte simplu să vezi cine e transpus şi cine este profund. Dar chiar şi acei rătăciţi, ajunşi din întâmplare, dacă ajung de mai multe ori, cred că, încet-încet, descoperă ceva care-i miră şi pe ei. Îi miră că încep să iubească muzica. Eu cred în magia muzicii adevărate.

BIO: Mircea Penescu
n. 1.07.1951 la Piteşti, într-o veche familie argeşeană. La şapte ani începe studiul pianului şi, după un an, al viorii. În 1970 devine membru al Orchestrei Medicilor, iar în 1997 concertmaestru al aceleiaşi formaţii. În 2002 este membru fondator al Orchestrei Europene a Medicilor.