Eduard Kunz, pledoarie pentru pian

Deși prea puțin promovat la noi în ultimii ani, pariem că veți tot auzi numele lui Eduard Kunz.

În 2007 aţi câştigat premiul I la Concursul Internaţional George Enescu. Entuziasmul publicului şi nivelul artei dvs. m-au făcut să sper că urma să fiţi un oaspete frecvent al scenelor din Bucureşti. Ce s-a întâmplat în acest sens?

 Ca să cânţi pe o scenă, e nevoie de doi oameni: un artist care să interpreteze şi un organizator care să facă lucrurile posibile. Vin întotdeauna cu plăcere la Bucureşti, mai ales acum, şi cred că, pur şi simplu, organizatorii festivalului nu au reuşit să pună la cale un asemenea eveniment. De fapt, nu s-a întâmplat nimic. E una dintre acele ocazii în care, din nefericire, nu se întâmplă nimic. Nu am ce să zic mai mult despre asta. A fost o experienţă incredibilă pentru mine, iar Ateneul este cu adevărat una dintre cele mai minunate săli de concerte. A fost o experienţă excelentă, nu doar pentru că am câştigat, ci şi datorită organizării şi a tinerilor implicaţi în competiţie. A fost o atmosferă foarte specială. Păcat că nu am avut şansa să revin după aceea.

Aţi mai participat la unele dintre cele mai importante concursuri de pian: Van Cliburn (în 2009) sau Ceaikovski (în 2011). Pentru un tânăr pianist, care vrea să se afirme, cât de importante sunt aceste premii? Sunt singura formulă pentru a deveni cunoscut?

Competiţiile au fost întotdeauna pentru mine o şansă de a cânta în faţa publicului. Într-o anumită etapă a dezvoltării sale, pentru un artist, cel mai important este să fie pe scenă şi, dincolo de evidenţele unei competiţii – lucrezi sub stres, înveţi lucruri noi –, dacă câştigi, obţii anumite premii şi primeşti anumite invitaţii, care îţi permit, pur şi simplu, să supravieţuieşti ca artist. Dar cel mai important lucru este să cânţi pur şi simplu pe o scenă şi oamenii să te asculte. Nimic altceva. Am considerat întotdeauna competiţiile ca pe o şansă să ajung eventual cunoscut şi să fac ce ştiu: să urc pe o scenă şi să cânt la pian. Şi dacă câştig, bine, dacă nu, OK. Cele mai importante rezultate le-am avut la concursurile pe care nu le-am câştigat, cum a fost la concursul Ceaikovski, pe care nu l-am câştigat. Aici am ajuns doar până la etapa a treia, dar reacţia publicului, a criticilor şi a presei a fost extraordinară. Şi am primit numeroase invitaţii după aceea. Nimeni nu cunoaşte calea succesului: sunt artişti care au reuşit fără să participe la concursuri şi sunt artişti care au participat la mii de competiţii, iar acestea nu au însemnat nimic pentru cariera lor.

Există vreo diferenţă între a participa la un concurs şi a cânta pur şi simplu pe o scenă?

Îţi vine să spui că nu, dar bineînţeles că este. Mai ales atunci când eşti foarte tânăr. E senzaţia că cineva te judecă. Îmi dau mai bine seama de acest lucru acum, dat fiind că am fost de ambele părţi: şi concurent, şi membru al juriului. Membrii juriului audiază, să zicem, 30 de persoane la rând interpretând un repertoriu aproape identic, iar concurenţii sunt toţi aproape la fel de talentaţi şi de profesionişti. Şi, totuşi, juriul trebuie să aleagă doar jumătate după prima etapă. Evident că e mai simplu atunci când concurenţii nu sunt la fel de talentaţi. Dar se întâmplă ca juriul să nu mai fie atent la calităţi, ci începe să vâneze greşelile, pentru ca decizia lor să fie astfel mai simplă. Un asemenea mod de a face lucrurile este oarecum incorect, chiar dacă firesc.

Ştiu că în octombrie aţi ţinut un masterclass şi un recital la Braşov. Cine a iniţiat proiectul? E începutul unui şir de astfel de  manifestări? Să sperăm ceva similar la Bucureşti?

A fost un mare succes, din fericire pentru noi. Următorul masterclass va avea loc între 9 şi 16 aprilie, tot la Braşov. E vorba de câţiva oameni foarte talentaţi şi buni organizatori din România, prieteni ai mei: Sergiu Tuhuţiu, destul de bine cunoscut datorită evenimentelor Piano Colours (organizate în București), şi Anca Preda, profesoară de muzică la Facultatea de Muzică a Universităţii „Transilvania” din Braşov. Cei doi creat fundaţia Leading Young Musicians şi ideea lor este să invite pe cineva, aflat la nivelul unei cariere internaţionale, dar care să fie, în acelaşi timp, suficient de tânăr încât să-şi amintească cum se întâmplau lucrurile acum 5-10 ani şi să poată îndruma colegi mai tineri cu doar 7 sau 10 ani. Am fost la Braşov pentru prima oară în octombrie 2011; nu mai cântasem acolo şi, pentru că lucrurile se desfăşurau într-o sală relativ mică – la Casa Armatei –, mă întrebam dacă va veni cineva. Cu zece minute înainte de recital, am sosit şi am întrebat dacă a venit cineva şi mi s-a răspuns că, dimpotrivă, nu sunt suficiente scaune pentru cei prezenţi.

În ceea ce priveşte masterclass-urile, am mai fost invitat şi în trecut, însă am refuzat, gândindu-mă că nu îmi găsesc locul într-un asemenea proiect. Însă acum îmi dau seama că pot să ajut cu adevărat, pot să aduc mai multă claritate într-o perioadă scurtă de timp şi să contribui la nişte rezultate imediate. Când mi-am dat seama că am această calitate, care merită exploatată, a devenit o plăcere pentru mine şi, sper, şi pentru participanţi şi, astfel, am hotărât să continuăm proiectul.

Revista BBC Music Magazine v-a numit printre cei 10 mari pianişti de mâine. 

E adevărat, aşa scrie şi în biografia mea şi arată minunat pe hârtie, deşi încerc să păstrez distanţa în raport cu ce se scrie despre mine. E slujba lor să scrie lucruri, bune sau rele. Ceea ce fac eu, pe de altă parte, e foarte simplu: urc pe scenă şi cânt la pian. Vorbind despre critici, în genere, trebuie să recunosc că atunci când scriu de bine, mă bucur, atunci când mă critică, sunt supărat. E un lucru firesc. Însă eu însumi sunt cel mai mare critic al meu, veşnic nemulţumit, îmi cunosc slăbiciunile de caracter şi profesionale şi sunt atent la ele. Aşa încât, dacă cineva scrie despre vreun defect pe care deja îl ştiu, nu e nicio surpriză. În acelaşi timp, sunt perfect conştient şi onest în privinţa nivelului talentului meu şi nu am nevoie zilnică de această hrană pe care mi-o dau, pe bucăţele, criticii.

Într-o cronică din timpul Festivalului Enescu din 2007 aţi fost comparat cu Glenn Gould. Puteţi identifica afinităţi cu pianistul canadian?

Mă simt onorat că cineva a scris asta despre mine. Nu îmi vine deloc să mă compar pe mine ori pe altcineva cu Glenn Gould. Singurul aspect despre care pot să vorbesc e că în viaţă e important să faci ceva diferit, nu pentru că vrei să fie diferit, ci pentru că ţine de natura ta. E o cale greu de urmat, pentru că eşti criticat destul de tare. Să rămâi pe calea ta şi să nu faci compromisuri e dificil. Glenn Gould, de pildă, e diferit. Sunt absolut sigur că, atunci când a început să facă lucrurile în felul lui, a avut parte de cele mai acerbe critici. Doar că nu putea să fie altfel, tocmai pentru că a fost atât de special. Şi să nu renunţi şi să continui să faci lucrurile în maniera în care îţi vine natural timp de cincizeci de ani, în ciuda criticilor, e foarte greu, în orice domeniu ai activa. În sensul acesta, dacă voi găsi în mine puterea şi curajul de a proceda aşa, voi fi foarte mulţumit.

Aţi fost vreodată surprins de ceva venit din exterior, de o anumită critică?

Rămâi câteodată surprins atunci când lucrurile nu se potrivesc. Atunci când ai o impresie, o senzaţie destul de clară despre cum au decurs lucrurile – a fost bine sau rău –, de obicei publicul îţi oferă această recunoaştere imediată că a fost bine sau rău. Dar câteodată, lucru straniu, cele două nu se potrivesc. Uneori simţi la final că ai dat totul pe scenă şi că publicul ar putea să îţi arate asta, să te iubească ceva mai mult. Sau, dimpotrivă, uneori, la final, ai senzaţia că nu a ieşit deloc cum trebuia şi publicul te răsplăteşte cu o energie ieşită din comun. Tu rămâi atunci pe gânduri: de unde vine toată această energie?

Deci energia publicului se simte de pe scenă.

Cel mai important lucru într-un concert este atunci când simţi că publicul este cu tine şi că te urmează acolo unde vrei să îl aduci. Dincolo de orice critică, este esenţială tocmai această legătură. Legat de interpretare, aud adesea, mai ales de la marii profesori, comentarii ca „asta e bine”, „asta e greşit”, „trebuie să…”, „nu trebuie  să…”. Or, am credinţa că în orice formă de artă, inclusiv în muzică, este mult mai important să spui „da” decât să spui „nu”, să permiţi e mult mai important decât să spui „e greşit”, să spui „eşti bun” e mult mai important decât să spui „nu eşti bun”.

Cum spuneam, cel mai important aspect este tocmai această legătură pe care o stabileşti cu publicul. Dacă îţi iese, cui îi pasă de la ce notă a pornit sau dacă a fost ceva greşit? Lucrurile astea sunt secundare şi nu contează atunci când legătura există. La fel de neimportante sunt şi atunci când conexiunea cu publicul nu a fost făcută. Mulţi uită că, de fapt, despre asta e vorba.

Aţi studiat la Moscova. Cât de prezentă este acolo amintirea unor pianişti precum Vladimir Sofronitsky, Maria Yudina, Emil Gilels?

Ca şi în cazul multor altor lucruri în viaţă, e nevoie de un timp ca oamenii să-şi dea seama cât de importante au fost unele persoane. Din nefericire, în cele mai multe cazuri, e nevoie ca acele persoane să moară ca lumea să realizeze că au fost nişte genii. Şi bineînţeles că sunt nume mari la Conservatorul din Moscova, fie din prisma realizărilor, fie ca profesori. Din perspectiva studiilor de pian – care îmi sunt familiare, evident – Moscova este în continuare cel mai important centru. Din nefericire, e încă destul de dificil să te înscrii la studii: nu sunt instituţii care să acorde burse sau invitaţii la concerte. Genul acesta de lucruri care se întâmplă totuşi destul de des în Anglia, spre exemplu, unde mi-am petrecut 8 ani la studii. Însă văd că lucrurile iau amploare graţie prezenţei internaţionale, a festivalurilor la care iau parte nume ca Gergiev sau Spivakov.

Şi da, revenind la întrebare, numele respective sunt încă şi cred că vor continua să fie prezente.

Revista BBC Music Magazine a chestionat 100 de pianişti contemporani pentru a face un „top” al celor mai importanţi pianişti ai secolului trecut. Pe primul loc a ieşit Serghei Rahmaninov. Pentru dvs., care sunt cei mai importanţi pianişti ai secolului XX?

Probabil că aş fi de acord cu această ierarhie. E ceva foarte subiectiv, dar, dincolo de asta, atunci când e vorba de figurile lui Rahmaninov sau Liszt, nu poţi nega importanţa acestor mari pianişti care au fost şi mari compozitori. Poţi să spui despre unul sau altul că este talentat, inclusiv despre mine, însă, la vârsta mea, Prokofiev scrisese deja patru concerte. Aşa se nuanţează lucrurile. În acest moment îl preţuiesc pe Grigory Sokolov şi e vorba despre ceea ce a realizat, dincolo de ceea ce îmi place sau nu.

Dintre artiştii contemporani, cu cine v-aţi dori foarte mult să cântaţi?

În mod sigur cu Yuri Bashmet, care e pentru mine poate cel mai mare muzician din zilele noastre.

Cum vi se pare viaţa culturală a Bucureştiului?

Din cine ştie ce motive ciudate, cu toţii avem o părere despre orice, deşi putem să nu avem niciun fundament, nicio idee despre domeniul respectiv. Şi dacă întrebi pe cineva ceva, absolut orice, vine cu un răspuns clar şi te întrebi cum de a ajuns acolo. Aşadar, nu cunosc foarte multe lucruri despre viaţa culturală a Bucureştiului. Chiar şi aşa, după prima vizită, am rămas cu o impresie foarte bună despre România: mi-au plăcut oamenii, am fost încântat de anumite locuri foarte frumoase din Bucureşti, Braşov, Sibiu. A fost ceva neaşteptat, sincer. Din fericire pentru mine, pentru că soţia mea locuieşte aici. Altfel, viaţa noastră ar fi fost mai dificilă.

Cât priveşte viaţa muzicală, sunt surprins că Festivalul Enescu – cel mai mare din Europa – nu e însoţit şi de alte evenimente muzicale importante. Pot să dau exemplul Braşovului şi sunt sigur că nu e ceva unic: oamenii au nevoie de asemenea manifestări şi participă cu plăcere. În sensul acesta, e straniu că Festivalul Enescu pare atât de izolat. Poate că e nevoie de o generaţie tânără ca lucrurile să se întâmple, aşa cum este cazul cu Festivalul SoNoRo sau cu masterclass-urile din Braşov.

Locuiţi în Bucureşti în ultima vreme. Cum aşa?

Unul dintre cele mai importante lucruri în viaţă este iubirea. Aşa încât... acesta e răspunsul.

 

 

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
•