Eduard Kunz & Alexandru Tomescu: Anatomia unui concert

Pe Alexandru Tomescu îl cunoaşteţi: poate aţi fost la concertele lui sau poate aţi auzit de celebrissima vioară Stradivarius pe care cântă. Orişicum, el se încăpăţânează să împărtăşească cu dvs. treburi grele, cicluri complete pentru vioară solo (Paganini, Ysaÿe, urmează Bach).

Cât despre Eduard Kunz, e un tânăr pianist rus stabilit în Bucureşti de câţiva ani, deja cu o carieră internațională la activ și cu 3 CD-uri care stau să iasă pe piață anul acesta. Cei doi fac parte din lumea specială a celor care dispun de un sistem muzical lăuntric, așa cum oamenii obișnuiți beneficiază de sisteme circulatorii, digestive, respiratorii ș.a.

Cum au ajuns cei doi să susțină recitaluri împreună? Vă povestim firul întâmplărilor...

Preview

Pe Eduard Kunz şi Alexandru Tomescu i-am întâlnit prima dată anul trecut. Separat, pentru câte un interviu. Pe Eduard Kunz îl ştiam de la Gala Laureaţilor Concursului „George Enescu” din 2007. Un bis al lui de-atunci – al patrulea moment muzical de Rahmaninov – ajunsese să mă obsedeze. Până în 2012, când l-am cunoscut efectiv, l-am spionat pe youtube şi pe multe bloguri specializate, ca să aflu detalii despre cariera acestui pianist care mă intrigase şi pe care îmi doream să-l reascult live. Cum era în buna tradiţie a Festivalului Enescu ca laureaţii Concursului „Enescu” să fie invitați să cânte în ediția următoare a Festivalului, l-am aşteptat şi pe scena Ateneului, dar fără succes.

Pe Alexandru Tomescu, în schimb, îl ştiam de la Radio Cultural încă din anii ‘90, de pe când avea 14 ani. A câştigat şi el Concursul „Enescu” şi este cel mai mediatizat violonist român. Poate mai important decât faptul că din 2007 cântă pe un Stradivarius celebru, este că şi-a propus şi a reuşit să cânte în turneu național toate capriciile lui Paganini şi cele șase sonate ale lui Ysaÿe.

Întâlnirea

Cei doi s-au întâlnit pentru prima oară în Cişmigiu, la o terasă, dar cum terasa „nu mai era încăpătoare, am mers la mine, apoi am mers la el”, povestește Alexandru Tomescu.

Ambii locuiesc în zona parcului. Au aflat unul despre altul graţie interviului cu Eduard Kunz din revista „BeWhere!” (n.r.luați-o ca pe o laudă, chiar ne mândrim cu asta).

Discuții pe teme libere

Aflasem de câteva luni că se pregătesc să cânte împreună şi am hotărât să ne vedem şi să stăm de vorbă tocmai despre acest duo la început de drum. Ne-am dat întâlnire acasă la Eduard Kunz, într-un apartament liniştit (lângă Cişmigiu, fireşte) şi am asistat la o scurtă repetiţie de încălzire înainte de a ne aşeza la povești.

Ca de fiecare dată când ne întâlnim, şi din păcare o facem rar, rămân cu impresia că ne ştim de zeci de ani pentru că se creează rapid o atmosferă prietenoasă, deschisă, fără fasoane: Tomescu pare mai degrabă blând și așezat, modest, aproape că nu-i simți muzica din vene dacă nu e la vioară, în vreme ce Kunz e mai temperamental, ascuțit în observații, mai tăios în replici, dar și mai pus pe glume.

Ultimele noutăţi? Alexandru Tomescu a simţit nevoia unui respiro şi şi-a luat un an liber de la Radio, „un an sabatic”, doar că fără plată. O vacanţă aşadar, însă plină de proiecte muzicale. Cât despre Eduard Kunz, el se află la un debut discografic, întrucât îi vor apărea 3 CD-uri la o casă de discuri din Italia.

Se pregăteau ca pe 24 martie, la Ateneu, să cânte pentru prima dată împreună. Au ales o lucrare din miez de romantism, cântată rar pe scenele noastre: Concertul în re pentru vioară, pian şi cvartet de coarde de Chausson (transcris de data aceasta pentru orchestră de cameră), dedicat lui Eugène Ysaÿe. Interpreţi: Alexandru Tomescu, Eduard Kunz şi Camerata Regală dirijată de Jin Wang, care a fost curtat ani la rând pentru postul de dirijor permanent şi de Orchestra Filarmonicii, şi de Orchestra Naţională Radio.

Pentru că tocmai urmau să cânte împreună în premieră, am fost curios să aflu dacă au reușit deja să-și dea seama cât de „compatibili” sunt. Pe post de răspunsuri, am primit mai întâi nişte zâmbete complice – mi s-a părut – din partea amândurora, apoi şi vorbe.

Alexandru Tomescu: „O să vedem dacă suntem «compatibili» muzical abia după ce vom cânta pe scenă, deci abia atunci îţi vom putea răspunde la întrebare. Suntem doi oameni cu personalităţi puternice şi avem discuţii foarte interesante. Asta înseamnă că putem avea păreri diferite: uneori mă enervez eu, alteori se enervează el, iar faptul că suntem şi prieteni este extraordinar pentru o relaţie profesională, dar asta nu garantează că aşa va fi şi pe scenă”.

Ca întotdeauna, Eduard Kunz a fost mai sceptic: „Garanții nu există niciodată în viață. E ca într-o căsnicie: ţi-ai dori să-ţi petreci întreagă viaţă lângă celălalt, dar uneori ajungi să te desparți. Oricum, trebuie să investeşti, să depui mult efort ca lucrurile să meargă cum ţi-ai dori.” (...) „Unul dintre cele mai importante lucruri când doi oameni sunt împreună, fie că-i vorba de o căsătorie, fie că-i vorba de un concert, este ca ei să împărtăşească aceleaşi idei, aceeaşi filosofie de viaţă şi... cred că noi avem multe în comun. Unele dintre cele mai profunde forme de comunicare muzicală pot avea loc fără să fie folosit niciun cuvânt şi-mi amintesc în acest sens de o experienţă pe care am avut-o cu Valery Gergiev împreună cu care am cântat concertul pentru vioară de Prokofiev. La repetiţie nu s-a scos niciun cuvânt, nici măcar lucruri de genul «te rog, mai repede sau mai rar», pur şi simplu simţeam că aşa trebuie să curgă muzica.”

Am încercat să aflu de la cei doi ce înseamnă să fii liber atunci când cânţi singur pe scenă în comparaţie cu momentele în care ai doar un partener sau chiar o orchestră întreagă. Tomescu ne asigură că „muzica pe care o cânţi ca solist cu orchestră sau chiar solist singur este, până la urmă, tot un fel de muzică de cameră în sens extins. Ce simţi acolo îţi foloseşte enorm. Am făcut şapte ani de trio şi în clipa în care am intrat în cvartetul Ad Libitum am învăţat încă şi mai multe, pentru că am mers mult mai departe în expresie, sonorotăţi, nebunii, libertăţi.

Aparent, cvartetul e văzut ca o formaţie foarte rigidă, foarte restrictivă, dar te poţi bucura de nişte libertăţi speciale când ajungi să-i simţi pe ceilalţi. Indiferent cât de mult ai repeta, în concert simţi altfel, ai altă adrenalină, energia care vine dinspre public te influenţează, plus că tu nu mai eşti acelaşi şi lucrurile se întâmplă altfel decât la repetiţie. Pe scurt, multă lume opune muzica solo muzicii de cameră, dar ele sunt la bază acelaşi lucru”.

Replica lui Kunz vine rapid: „Asta este opinia unui violonist, pentru că e neobişnuit ca un violonist să nu cânte cu pianul. Repertoriul de bază al viorii, în afară de lucrările pentru vioară solo, sunt cu pianul. Pentru mine, dacă vorbesc despre mu­zică, nu despre carieră (care e o cu totul altă discuţie), lucrurile stau altfel. Când eşti singur pe scenă nu trebuie să faci compromisuri şi ai propriul tău timp să pregăteşti ce cânţi. Însă atunci când cânţi cu orchestra, timpul pentru repetiţii este minim; orchestre bune, orchestre proaste, dirijori buni, dirijori proşti, nu contează – ai o singură repetiţie şi apoi e concertul. Mai mult, de obicei cânţi acelaşi repertoriu şi nu e deloc rar ca dirijorul, chiar şi atunci când este vorba de nume mari, să-ţi spună: «vom cânta aşa». Nu e deloc neobişnuit ca această singură repetiţie să aibă loc chiar în ziua concertului şi asta chiar în cele mai mari săli de concerte şi cu cele mai mari orchestre. Toate astea nu au legătură cu muzica. Deci, din punct de vedere al muzicii, prefer să cânt singur, pur şi simplu pentru că mă pot prezenta publicului exact aşa cum vreau, pot să fac ce vreau, iar asta nu ca o simplă formă de orgoliu, ca şi când aş face orice îmi trece prin minte. Mi se pare onest să prezint aşa cum simt şi înţeleg ce urmează să cânt.”

Alexandru Tomescu schiţează o conclu­zie teoretică: „Suntem încrezători că avem multe lucruri de descoperit îm­pr­ună. Am simţit amândoi că există în acest duet un potenţial artistic uriaş al fiecăruia dintre noi.” Discuţia a mers bine, însă eu aşteptam să văd cum vor decurge lucrurile pe scenă, la repetiţii şi în concert.

Prima repetiție cu orchestra

Cu două zile înainte de concert am ajuns la Ateneu, la prima repetiţie cu orchestra: Chausson, Concertul pentru vioară, pian şi cvartet de coarde. Nu e unul dintre preferatele mele, însă care e unul care îi îndeamnă pe solişti la câteva momente de intens lirism (vioara pare că se macină într-un vibrato intens care nu se mai termină) şi câteva pagini de virtuozitate. O cavalcadă în derivă cu final apoteotic, cât poate fi de apoteotic Chausson.

Impresia de la prima repetiţie a fost că pianul părea mai prins de foc, mai copleşitor, mai dominant, pe când vioara se păstra într-o notă mai degrabă clasică. După repetiție cei doi mi-au spus că în lucrarea lui Chausson pianul are rolul de organizator, de reper pentru întreaga orchestră și că raportul de forțe dintre vioară și pian ar putea, totuşi, să se schimbe în timpul concertului.

Concertul

În seara concertului eram curios să văd care pe care. Parcă și lumea din sală aştepta la rându-i să vadă mai degrabă un duel decât un duo. Cine avea să conducă bătălia: Kunz, care pare me­reu „posedat” la pian, sau Tomescu?

Din fericire pentru noi toți și pentru muzică, niciunul sau amândoi, întrucât cei doi au găsit justa măsură – de a în­vinge sau unul, sau altul, de a se impune pe rând, mai ales în Grave şi în Finale, adică mai ales acolo unde tensiunea dialogului este cel mai greu de drămuit. Kunz e capabil de un lucru pe care îl întâlnesc din ce în ce mai rar în sala de concert: creează o stare de tensiune neobişnuită în părţile lente, transmite o încărcătură aproape demonică în pasajele violente, încât toată lumea pare încremenită în scaune.

Alexandru Tomescu avea nevoie de un astfel de partener care să-l întărâte şi să-l stârnească pentru a risca şi mai mult. Cei doi nu sunt făcuţi din acelaşi aluat, dar tocmai acest lucru poate fi o şansă de a descoperi în ei înşişi secrete şi bucurii necunoscute, pe care sperăm să le împărtășească și cu noi în viitor.

Entuziasmul publicului a fost pe măsura prestaţiei celor doi – am avut parte de unul dintre acele momente în care publicul român uită să tușească, lucru pe care-l face tot timpul, din datorie aproape, indiferent de anotimp sau de starea vremii, ca și când ascultatul muzicii nu e îndeajuns, să foșnească câte-o sacoșă de plastic, să-i sune mobilul, să caute vreo bomboană ambalată într-o folie dintre cele mai zgomotoase și uitată undeva în buzunar.

În cele din urmă, nici măcar nu s-a aplaudat între părți, cum se întâmplă îndeobşte, şi nu pentru că am fi fost mai educaţi decât în alte dăţi (adică cu jumătate de oră înainte, în serenada lui Dvorak), ci pur si simplu pentru că oamenii au uitat, pentru nu voiau să deranjeze ceea ce se construia pe scenă. S-au lăsat în voia muzicii, ceea ce nu se întâmplă foarte des din partea publicului.

Va urma

Al doilea concert Tomescu & Kunz are loc pe 25 aprilie în sala „Auditorium” de la MNAR (pentru ambii de departe cea mai bună sală de recitaluri din Bucureşti), inspirat de o expoziţie de pictură rusă. Un recital sub semnul Ut pictura musica.

„Vom avea privilegiul de a alege câteva picturi, care vor fi proiectate pe un ecran uriaş în spatele scenei, pe care le vom asocia cu muzica aleasă pentru recital. În plus, înainte de fiecare piesă, şi eu, şi Eduard vom spune câteva cuvinte despre motivul care ne-a făcut să alegem pictura respectivă.

Aşadar, o pictură căreia îi va corespunde o lucrare muzicală într-un program 100% rusesc.”

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
• 
•