Duete pe trei voci. Interviu cu Ruxandra Donose.

Aveţi o amintire muzicală din copilărie care v-a marcat?

Am crescut într-o familie de muzicieni şi am început să studiez pianul de la 6 ani, aşa că prima mea amintire muzicală este foarte veche şi după aceea am ţinut-o într-o amintire muzicală continuă. Îmi amintesc însă de primul spectacol de operă, aveam 12 ani şi am văzut Walkiria la Operă. Nu a fost, poate, spectacolul potrivit şi totuşi...

Cântaţi Wagner?

Încă nu, dar începe să se profileze cumva în repertoriul meu acum.

Aţi studiat pian şi canto. Pianul n-a mai fost suficient?

Am simţit că pot „da” mai mult prin voce. Aveam 17-18 ani, eram pe la sfârşitul liceului de muzică şi făceam pian la modul cel mai serios, cu concursuri, cu olimpiade, cu concerte, deci era o treabă serioasă cu pianul. Dar apoi, prin intermediul pianului, am descoperit vocea, profesoara mea a descoperit, de fapt, pentru că la Liceul de muzică trebuia să studiem şi canto ca să putem să acompaniem. În acest fel am descoperit că am voce. Cel mai important a fost să descopăr senzaţia extraordinară de a mă putea exprima direct, fără intermediul unui alt instrument şi mi s-a părut fascinant. A mai fost şi faptul, ciudat, că nu am mai fost emoţionată pe scenă. Când cântam la pian aveam foarte mult trac, dar în momentul în care am început să cânt cu vocea, n-am mai avut deloc, doar bucuria de a cânta. Despărţirea de pian a fost, oricum, treptată. Chiar după ce am intrat la Conservator, am continuat să studiez pianul, iar la un moment am dat concerte în care cântam: în prima parte, concert cu orchestra de Mozart, în a doua parte, arii de Mozart.

Un pianist aproape de suflet?

Sunt câţiva. Îmi place, bineînţeles, Artur Rubinstein şi, din generaţia mai tânără, Ivo Pogorelich.

Aţi terminat Conservatorul în 1989, iar în 1990 aţi obţinut un loc doi la concursul de la München. Cum a început totul?

Aşa. Cu acest concurs de la München. Am avut marele noroc atunci când am terminat Conservatorul, în 1989; s-au deschis şi graniţele şi deci am putut să mă duc la acest concurs şi apoi am putut să folosesc imediat şansa pe care mi-a oferit-o acest premiu. Concursul de la München este unul dintre cele mai importante. La gala premianţilor sunt acolo foarte mulţi dirijori, directori de teatre, impresari. Mi s-a oferit ocazia de a face audiţii, de a face concerte de la care practic a pornit totul. Şi posibilităţile artistice, dar şi cele concret financiare. Am câştigat un premiu care era de 9000 de mărci, care erau mai mulţi bani decât vazusem eu vreodată la cineva din apropiere. Cu banii aceia am putut să-mi plătesc diverse călătorii, audiţii. Am obţinut imediat un contract la Opera din Basel, apoi, după un an, la Opera din Viena. Am stat câţiva ani la Viena în ansamblul Operei şi apoi am hotărât să-mi iau zborul ca liber-profesionistă.

Aţi colaborat cu cei mai mari dirijori ai ultimei perioade: Zubin Mehta, Sergiu Celibidache, Claudio Abbado, sir Colin Davis. Ce aţi învăţat de la ei?

De la fiecare am învăţat altceva, dar, ca să concentrez într-o singură idee, aş spune că ce m-au învăţat au fost sinceritatea, umilinţa, totalitatea cu care fiecare dintre aceştia se puneau în slujba muzicii pe care o interpretau. Cred deci că asta e o idee importantă: noi ne punem în slujba muzicii şi nu luăm muzica să ne servească pe noi. Când mă prezint pe scenă, eu încerc nu să mă prezint pe mine, ci încerc să prezint muzica. Cred că asta îi face pe cei mari cu adevărat.

Era şi crezul lui Dinu Lipatti: „Nu vă serviţi de muzică. Serviţi-o!”

Exact.

Ce aşteptări aveţi de la acest turneu, „Cele trei dive?”

Ceea ce mi-ar plăcea în primul rând ar fi să putem, din paginile propuse, să producem ceva rotund, spectatorul din sală să fie satisfăcut din toate punctele de vedere, să aibă pagini de operă îndrăgite, pe care să le audă într-o interpretare nouă, proaspătă şi care să-i placă, pagini mai puţin cunoscute pe care să-i facă plăcere să le cunoască, duete în care vocile să se combine atât de frumos, încât să producă ceva emoţionant. Mă bucură îndeosebi că putem să oferim acest concert în mai multe oraşe din ţară.

Aţi început un doctorat. Ce temă aţi ales?

L-am şi terminat. Am studiat conceptul de stil în interpretarea vocală: conceptul de stil bine determinat (baroc, de exemplu) şi felul în care, prin prisma personală, el se modifică şi devine un stil viu şi nu numai unul din cărţi. Asta pe scurt.

Cum vedeţi România muzicală peste 10-20 de ani?

Aş vrea s-o văd bine. Oricum, în ultimii ani s-au petrecut importante schimburi culturale cu Europa şi cu lumea şi aş vrea să se deschidă mai mult aceste posibilităţi. Cred că trebuie să crească conştiinţa românului, a românului cu bani, de a sprijini această creştere.

Ce cântaţi mereu cu plăcere specială?

Tot. Ceea ce cânt în momentul respectiv.

Aveţi o voce feminină preferată?

Am mai multe, dar răspunsul meu întotdeauna este: Callas. Pare un răspuns banal, dar nu este, pentru că această divă a reuşit să fie înaintea timpului ei cu zeci de ani. Şi acum, în 2011, dacă ne ducem într-un magazin de discuri, găsim nenumărate înregistrări cu Callas care se vând în continuare foarte bine. Este un fel de top artist, la 50 de ani după ce a făcut aceste înregistrări. E un lucru fenomenal. Şi de ce? Pentru că vocea ei era o voce foarte particulară, nu pot să spun că era o voce foarte frumoasă, dar era o voce inconfundabilă, cu un caracter, ceea ce e mai mult decât se poate spune despre 80% din cântăreţii de azi. Este o voce pe care o recunoşteai imediat, care-ţi transmitea emoţie şi pe care ea o încărca cu foarte multă semnificaţie.

Şi frumoasa voce a rivalei Tebaldi?

Tebaldi avea o voce extraordinară, mai frumoasă dacă vrem, şi era rivala numărul 1, dar acum nu mai este rivala numărul 1. Tebaldi nu mai există decât ca document istoric. Ştim cine a fost, apreciem, dar Callas continuă să trăiască şi acum.

Şi o voce masculină preferată?

Unul dintre cântăreţii care pe mine mă impresionează în mod total este Bryn Terfel. Este ceea ce înţeleg eu că trebuie să aşteptăm de la un cântăreţ de operă total: o voce impresionantă, o libertate cu care o foloseşte, felul în care această voce este un impresionant mijloc de expresie. Un cântăreţ foarte inteligent şi un om admirabil.

Ce urmează după acest turneu?

Urmează câteva concerte de prezentare a CD-ului Farnace la Lausanne, o reîntoarcere la Bucureşti cu o operă care îmi este foarte dragă: Werther de Massenet, în varianta de concert cu Orchestra Naţională Radio. Apoi şase spectacole cu Don Giovanni, rolul Donna Elvira, la Covent Garden, apoi o reîntoarcere la acest rol foarte drag, Romeo, din I Capuleti e i Montecchi la Festivalul de la Las Palmas, apoi o punere în scenă a operei Farnace la Opera din Strasboug, apoi America cu Faust şi Idomeneo, Carmen la Londra, cu o regie foarte interesantă. Şi încă un proiect, cu Opera Română, pe care nu vreau să-l dezvălui.