La Tienda, casa del jamon

Anul trecut mă întorceam din Herăstrău și mi-am amintit că un bun prieten îmi recomandase un mic magazin cu produse tradiționale portugheze, undeva pe Eminescu. Am ajuns și, încă de pe drum, mă vedeam acasă cu niscaiva sardine și, de ce nu, o sticlă de Porto.

N-o mai lungesc, lacătul era la vedere, iar prin geamurile prăfuite se mai zăreau rafturile goale... Probabil că cineva, acolo sus, gourmet fără îndoială, mi-a văzut tristețea și m-a întors în direcția bună, astfel că am observat un steag al Spaniei în dreptul unei intrări nu foarte mari, cu un perete vopsit în alb. Scris vizibil, La Tienda. 

Mă apropii, intru și, exact ca-n anumite filme, unele recente, am putut spune: „E un miracol, pot să văd!”. Lângă vitrină trona, este cel mai potrivit cuvânt, jamonul. Așezat ca la carte, pe jamonero (suportul din lemn, tradițional), această primă minune gastronomică a lumii (pentru mine, cu siguranță) m-a subjugat definitiv.

Ca să fie totul foarte clar, mai văzusem și mâncasem, într-un restaurant cu specific spaniol din București, jamon. Acum era altceva, poate și pentru că, într-un colț al micului magazin, era un fel de cuier pe care erau atârnate cinci-șase bucăți de jamon.

Era pomul de Crăciun pe care mi l-am dorit dintotdeauna, era Raiul pe pământ, era Atlantida pe care eu tocmai o descoperisem și pe care nu mai voiam să o părăsesc. De ce-aș fi făcut-o? Totuși, am să încerc să părăsesc acest ton ușor (?) extaziat, că nu pot spune indigest, și voi încerca să reconstitui decorul. Asta și pentru că, între timp, au apărut mici modificări, mici reamenajări.

Cum spuneam, locul nu e mare, e, de fapt, o cameră, foarte curată, cu două vitrine orizontale, două verticale (unde găsiți tot specialități, nu vinuri), cuierul pentru jamon (îl vedeți și în foto...), o masă pe care stăteau, atunci, câteva sticle de vin și recipiente tradiționale din pământ de diferite mărimi.

Îmi amintesc că anul trecut, după ce am reușit să-mi revin, am început să vorbesc cu senor Jose Barton, proprietarul La Tienda. Primul lucru pe care l-am aflat a fost că este catalunez. Eu nu vorbesc spaniolă, dumnealui nu vorbește engleză, dar ne-am înțeles cu ajutorul lui Belen.

Povestea singurului magazin specializat în jamon și alte specialități spaniole începe cu familia...
Barton, adică Jose (tatăl), Carlos (fiul cel mare), Ana Belen (fiica), toți trei ocupându-se de magazin. Doamna Barton și Alex, fiul de 14 ani, sunt ceilalți doi membri ai cvintetului barcelonez din București. Segnor Jose (imaginați-vă un colonel Kurtz blând care, timid și discret, a ocolit fotografia) face același lucru de pe la 12 ani, când câștiga cam 175 pesetas pe lună (6 pesetas costa un bilet la film cu sucul aferent), adică a crescut înconjurat de mâncare.

Iar La Tienda este o afacere de  familie în cel mai tradițional sens. Copiii cei mari sunt licențiați în literatură spaniolă (Belen) și în economia afacerilor (cam așa ceva), Carlos, cu studii în Barcelona și SUA. Cei doi băieți sunt sportivii familiei, suporteri totali ai CF Barcelona și aspiranți (unul dintre ei, nu spui care) la un maraton și, celălalt, foarte talentat la golf, pe care a început să-l silabisească de pe la 3 ani.

Povestea continuă cu La Tienda...
Al patrulea magazin al familiei Barton. Primul a fost deschis în Barcelona, apoi au urmat cele din Franța și Portugalia. I-am întrebat de ce au ales România, iar Jose Barton mi-a răspuns că prietenii i-au vorbit despre această țară și i s-a părut că seamănă, cumva, cu Spania de acum câteva decenii. Cu un limbaj standard, a fost o provocare. Interesant e că toate cele 4 țări sunt latine. E o întâmplare, nu a fost nimic intenționat, vine răspunsul.

Tot ceea ce găsiți aici e livrat de cei mai buni producători din Spania, cu o frecvență de două ori pe lună. Nu rămâne nimic nevândut, mai ales că o parte importantă a ofertei înseamnă catering. Dacă aveți poftă de o paella proaspătă, de tortilla, de sandviciuri cu jamon, sau alte rafinamente, treceți pe la La Tienda și comandați. De altfel, veți observa că o paella cu un diametru mai mare de un metru, pentru 100-120 de porții, vă face cu ochiul de fiecare dată când intrați.

Și veți intra deseori, pe cuvânt. Eu sunt dependent și trec săptămânal, cel puțin o dată. Vă spuneam de prima întâlnire, cea de anul trecut. Am stat de vorbă aproape 2 ore și a fost dragoste la prima vedere, cel puțin din partea mea.
Cumpărasem vreo două feluri de jamon, brânză foarte bună, măsline, salam, specialități, două cutii de bere San Miguel și, într-un final, deschideam ușa când segnor Barton îmi întinde o sticlă de vin roșu. Îi mulțumesc pentru recomandare și dau să-i plătesc. Nu, e din partea casei. Nu cred că e nevoie de niciun comentariu, doar de un foarte sincer mulțumesc. 

Dar, dincolo de toate bunătățile pe care le găsiți aici, La Tienda înseamnă, pentru mine, ceva mai important. E un loc care a articulat o lume. Vorbim deseori despre normalitatea și despre urbanitatea occidentală, atât de străină meleagurilor noastre. Micul magazin de pe Tunari 4 este contactul nostru direct (nu singurul, firește) cu acea lume.

Clienții sunt români, spanioli, francezi, tot felul de străini care, de cele mai multe ori, nu vin doar să cumpere, ci rămân la o vorbă și la o poveste cu familia Barton. Poate nici măcar nu ne știm numele, dar odată intrați pe ușa La Tienda, știm că avem ceva foarte important în comun: lumea pe care jamonul o simbolizează, cu tradițiile, rigorile, savoarea, poftele și dependențele de care nu mai putem fi despărțiți.

Fiindcă veni vorba, câte ceva despre regele absolut al locului, Jamon...
Sunt totalmente onest (și nițel patetic, recunosc) când spun că este unul dintre cele trei lucruri pe care aș vrea să le am cu mine pe insula la care toți ne gândim, uneori. Mai precis, este primul pe listă. Celelalte două sunt An Autobiography, de Agatha Christie, și vinurile și brânzeturile franțuzești.

Nu, nu e nicio greșeală, pe ultimele două eu nu le pot despărți. Sunt două mari tipuri de jamon, iberico și serrano. Primul e cel mai bun, este făcut din carnea unui porc numit pata negra (are copita neagră) și este destul de elaborat. Jamon serrano provine din carnea porcului alb, rasa Londrace. De ce doar în Spania (și într-o restrânsă regiune din Portugalia) poate fi produs jamonul? Emilio, unul dintre amicii spanioli pe care i-am cunoscut la La Tienda, spune că doar în acea regiune curenții sunt potriviți pentru uscarea și asta conferă o savoare inconfundabilă.

Poate că așa e, poate că mai sunt și alte explicații. Gândul mă duce la raritatea trufelor. Important e că aici găsiți mai multe tipuri de jamon, la care puteți adăuga Monte Enebro, o brânză de capră albă, care poate fi mâncată, cel mai bine, cu marmeladă și roșii. Sau, Cremosa de cabra, care trebuie servită, pentru savoare maximă, pe o farfurie încălzită. Nu ocoliți jamonul de taur, mai puțin obișnuit, dar nu mai puțin savuros. Și mai sunt atâtea și atâtea. Nu trebuie să uit de uleiul de măsline, care trebuie să fie verde intens, dens și cu un buchet puternic. Belen și Carlos îmi spun că, poate, cel mai important aliment pentru ei este uleiul de măsline, pe care-l folosesc la orice. Nu-i de mirare că-mi recomandă să gust dintr-o felie de pâine proaspătă pe care să o stropesc cu un foarte bun ulei. Divin!

Un fel de încheiere...
Pentru că este un fel de neverending story. A început acum un an și sper să nu se mai termine. Între timp, mă uit pe hartă după o insulă.

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
•