Blanduziei

... împiedică să-și tîrîi fizicul pînă în capătul celălalt al aceluiași centru vechi (mă încăpățînez să scriu fără majuscule), în curtea primitoare a” Hanului Manuc”? Și mai e și sîmbătă seara, cînd soarele aproape a apus și nu ai deloc chef să bifezi, iar, unul dintre localurile binecunoscute ale zonei? Alternativa ar fi să te lași condus de (con)soartă și să intri în grădina răcoroasă (eh, asta nu mai este atît de important acum, cînd mustul e la putere în pahare) a restaurantului ”Blanduziei”. O binecuvîntată alegere aș spune, pentru că nu e înghesuială, mesele sînt la alegere și vă așteaptă să le populați. La prima vedere pare un spațiu înghesuit, dar nu e așa, aveți loc îndeajuns cît să nu-i suflați în ciorbă vecinului și cît să aruncați un ochi la comenzile care trec pe lîngă dumneavoastră ca să vă faceți o idee despre ce&cînd ați putea primi. Noi venisem chitiți pe ciorbă, cum spuneam, și asta am căutat în meniul foarte împănat cu de toate d”ale noastre, de la aperitive cu mizilicuri și cu brînzeturi, pînă la pește, friptane din toate cărnurile și specialități ale bucătarului, trecînd prin mult prea tradiționalii papanași, toate stropite cu vinuri din podgoriile naționale.  

Buun, parcă aș avea chef de o ”burtă” (11 lei), nu de alta, dar îmi place foarte mult și, poate, e timpul să încep căutările celei mai bune ciorbe de burtă din tîrgușorul nostru.  Comand una cu de toate (smîntînă, ardei iute verde-6+2 lei-dar fără mujdei, pe care nu l-am cerut) și îmi este adusă după vreo 10 minute, în obișnuitul bol alb. Mi-ar fi plăcut să fie o leacă mai caldă, adică să fi fost aproape fierbinte, dar nu e mare deranj, mai ales că gustul și consistența mi-au plăcut destul cît să spun că, pînă acum, e cam cea mai bună ciorbă de burtă pe care am mîncat-o în ultimul timp. Chiar dacă nu avea petele roșii ale ardeiului gras/gogoșarului (oricum, acesta nu e obligatoriu), burta era fiartă îndeajuns cît să nu fie păstoasă și părea că la fiert nu au fost puse fîșiile pe care le găsiți congelate în orice supermarket, adică se vedeau și se simțeau ”asperitățile” care fac deliciul acestui preparat și aveau mărimi neregulate. Cu smîntîna grasă și bună alături și cu ardeiul iute cît să dea un impuls fiecărei linguri înghițite, nu-mi rămîne decît să revin pentru încă o porție care, sper, să fie la fel de bună, cel puțin.

Pînă să terminăm ciorbele au trecut pe lîngă noi și s-au așezat la o masă alăturată două farfurii cu oarece carne la grătar și cu mămăligă alături. Vizual și olfactiv (hm, parcă vorbesc despre mîncarea de la cantina spitalului...) erau tentante, așa că am întrebat-o pe harnica ospătăriță ce a servit vecinilor noștri și ne-a spus că era pastramă de berbecuț cu mămăligă (27,50 lei). Exact asta vrem și noi, dar la două tacîmuri; e mai bine așa atunci cînd ai și patru mici alături (3 lei micu”), plus o salată de murături asortată (8,75 lei). Așteptînd ca grătaragiul așezat aproape de intrarea pe terasă să-și facă nobila datorie, avem timp să vorbim, să aprindem o pipă și să fim deranjați, nu foarte mult, totuși, de muzica nepotrivită locului, de radio parcă. N-ar fi fost mai ”de-al casei” un ”purpuriu” de muzică lăutărească bună, tot scrie mare, la intrare ”Mustărie”? Sînt, acesta și altele, micile detalii care lipsesc unele localuri, primitoare dealtfel și cu mîncare decentă, de farmecul &pitorescul local, le ciobesc rotunjimea, cu alte cuvinte.

După mica digresiune, revin la pastrama noastră, servită pe un fund rotund de lemn, un contrast binevenit la vesela tradițională din restaurantele de pe vremuri, cu farfurii cu nelipsita dungă pe margine. Carnea era bine rumenită, maroniu intens, mirosea apetisant, micii erau măricei, gustoși fără să exceleze, mămăliga decentă, iar feliile de gogoșar murat erau suficiente dacă nu doriți altă salată. Pastrama este, de obicei, o bucată de carne relativ dificil de preparat pe grătar, pentru că depinde foarte mult de ”etatea” ovinei și de priceperea ”țambalagiului” (așa l-am auzit eu pe bunicul meu spunîndu-i unui băiet de la un gărtar prin Obor), iar rezultatul poate fi, uneori, cauciucat. Aici, din fericire, carnea era bine făcută, cuțitul nu devenea inutil și zgîrciurile erau absente. Singura mea mare rezervă era că ar fi fost mult mai bine dacă usturoiul ar fi mîngîiat bucățile de carne, le-ar fi trezit la viață, le-ar fi făcut mai gustoase. Nu spun să fi fost lăsate ”la baiț” cîteva ore bune, eventual peste noapte (asta nu e totdeauna lesne într-un restaurant care nu poate anticipa comenzile), dar puteau fi, măcar, ”pudrate” cu ceva ierburi, condimente potrivite. Repet, a fost bun, putea fi delicios. Pastramă fără must nu merge deloc, iar cana (6 lei) primită a fost suficientă pentru o corectă lubrifiere.

Aș spune că acest local, ”Bladuzia”, este escala potrivită atunci cînd vă e foame și poftiți la ceva de-al nostru, gătit și servit fără fasoane, dar cu atenție și cu gust.

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
• 
•