Adriana Sohodoleanu: Copilărie cu gust de biscuiţi cu lapte şi un strop de dulceaţă de trandafiri

Între timp, magazinul s-a transformat în biscuit.ro şi, pe lângă multele tentaţii culinare, mai oferă şi alte obiecte demne de toată admiraţia pasionaţilor, de la cutii colorate de biscuiţi la cartea Juliei Child, accesorii fashion şi idei de cadouri.

Pentru Adriana, cele mai faine amintiri sunt cele în care „noaptea adormeam cu mamaie, sfătuindu-ne ce prăjituri vom face a doua zi. Vorbeam suficient de mult cât să o deranjez pe sora mea, care ne admonesta. Tot cu mamaie plănuiam şi analizam în detaliu următoarele fustiţe pe care avea să mi le facă. Ca şi la prăjituri, între planul iniţial şi rezultatul final stăteau nişte buzunăraşe, volănaşe, şnururi sau alte diversiuni ce apăreau pe parcurs”.

Tortul de biscuiţi era desertul pe care îl pregăteau împreună în mod obişnuit. Din meniu mai făcea parte „ciocolata de casă pregătită în tăviţele de gheaţă (frigiderele vechi aveau tăviţe de aluminiu înguste) şi laptele praf utilizat în zeci de feluri pentru a-mi întreţine musafirii în pod (serveam lapte pe fotolii de fân) sau clienţii la hotelul improvizat pe stiva de lemne pentru iarnă”, îşi aminteşte Adriana.

„Culmea rafinamentului am atins-o într-o seară de vară, când i-am aşteptat pe cei plecaţi la coasă cu un desert pregătit din cous-cous (aducea mătuşa din Ardeal) înmuiat în lapte şi decorat cu trandafiri din grădină. Instant hit!

Prin şcoala generală inventasem salata de castraveţi cu brânză şi cuburi de pâine, menită să îmi lase mâinile libere pentru întors paginile cărţii (citeam în disperare). Tot pe atunci experimentam mini-budinci din cozonac uscat şi lapte, pe furiş, să nu mă prindă mama.

Cel mai fain desert îl pregătea mamaie din biscuiţi populari, peste care turna lapte cât să îi înmoaie şi apoi picura câteva linguriţe de dulceaţă de trandafiri. Când nu dădea lapte vaca Lenuţei, vecina de peste gard, mergea şi cu apă. Nu exista ceva mai bun. Mi-o amintesc pe mamaie în camera de mijloc, lângă treptele uşii pitice cu farfuria verde de metal în mână, presând cu o furculiţă biscuiţii încăpăţânaţi. Mă gândesc des la desertul copilăriei, însa nu am curajul să îl fac. Nu aş suporta gândul ca gustul să nu fie aidoma amintirii.

Tot lângă treptele acelea îmi făcea şodou iarna, singurul mod în care acceptam lapte fierbinte. De fapt, plăcerea consta în frecarea gălbenuşului cu zahăr şi furatul lui pe nevăzute, lins de pe dosul lingurii. Anticipam momentul în care se va picura esenţa de rom.

În farfuria verde de metal, cu emailul ciobit de linguri flămânde şi dosul copt pe sobă, se făcea şi mămăliga cu unt, ou moale şi brânză sărată. Felul acesta îl mănânc acum făcut de o altă bunică, cea a soţului meu”, povesteşte Adriana.

Nu avea un ritual al meselor de duminică, dar exista în schimb un fel de ritual al intrării în vacanţă. Vara petrecea două luni la Calvini, la bunicii din partea mamei. Aici vacanţa începea întotdeauna cu cremă de zahăr ars. Era făcută într-o cratiţă cu email roşu şi crema avea mereu fundul răscopt, cu aroma de fum de la cuptorul sobei. „În acelaşi cuptor de sobă veche se mai făcea friptura de găină de casă cu sos de bulion. O făcea mamaie într-o tavă grea, pătrată, pe care am căutat-o în van după ce ea n-a mai fost. Exista însă ceva ce mi-a deschis apetitul pentru mese cu invitaţi. Se chema Cartea tinerei gospodine, o ediţie de prin '60 pe care am citit-o şi recitit-o înfiorată de zeci de ori. Este împărţită pe capitole şi practic te învaţă ce să găteşti şi cum să pregăteşti o masă pentru musafiri neaşteptaţi, logodnă, nuntă, revelion, zi de naştere a copiilor etc.

Are reţete şi grafice despre cum împătureşti şervetele ca fluturi sau cum să sculptezi portocala pentru a obţine un coşuleţ pe care îl umpli cu cremă fină de vanilie. Te învaţă cum să serveşti şi să fii o gazdă perfectă. Este cartea mea de suflet şi încă nu i-am găsit rival nici în Julia Child, nici în Sanda Marin.

Bucătăria este regatul meu, numai că acolo nu mă văd nici ca prinţesă, nici ca bucătăreasă. Sunt mai degrabă un om stăpânit de pofte din când în când. Deşi ne place mâncarea, nu avem ritualuri legate de masă şi servirea sa. Gătesc numai când am inspiraţie, indiferent de oră, şi îmi place. Bucătăria şi terasa sunt spaţiile mele libere, acolo zboară gândul cel mai uşor. În bucătărie am colecţia de cărţi de bucate, alături de iPad, care e doldora de aplicaţii culinare. Am o bucătărie albă în care făina, grişul, zahărul şi pastele stau cuminţi pe raft, în cutii de metal cu desene amuzante pe care le import din Franţa pentru magazin (www.biscuit.ro) şi din care mă servesc cu neobrăzare :).

Gătesc de câteva ori pe săptămână. Feluri uşoare şi de multe ori picante – nu mă pot abţine să pun şi un ardei iute, mititel, din Laos. Îmi aduc condimente de peste tot – le cumpăr din pieţe şi apoi uit ce sunt. Le folosesc prin urmare după inspiraţia de moment, un motiv în plus pentru a obţine o masă unică, irepetabilă. Vara aceasta, prima data în casă nouă, invităm prieteni pe terasă şi gătesc etnic. Am avut seri turceşti, marocane, greceşti şi fusion, iar acum pregătesc una indiană”.

Adriana spune că de la mama a moştenit nerespectarea reţetei şi improvizaţia de la lingură la gură. „Văzând-o pe mama făcând mâncare, te întrebi cum de îi ies mâncărurile identice. Sarea se pune cât ia între buricul degetelor de vreo 3-4 ori, carnea se aureşte la ochi, pătrunjelul, borşul sau mălaiul din instinct. De la tata – excelent şi creativ bucătar de ocazie – am moştenit secretomania. Nu îmi place să gătesc cu martori şi nici să anunţ ce voi găti. Poate pentru că nu prea ştiu ce va ieşi :)”.

Tot din copilărie a păstrat şi obiceiul de a colecţiona cărţi de bucate. „Le citesc pe nerăsuflate, din scoarţă în scoarţă, dar nu gătesc nici 5% din reţetele lor. Nu pot concepe însă viaţa fără cărţi de bucate sau cărţi despre mâncare.”

Când era copil, Adriana mergea destul de des la cofetărie. Şi îşi dorea în secret ca mama sa să lucreze la una. „Pe la 12 ani îmi amintesc că aveam bani de buzunar cât să merg după şcoală la cofetăria din spatele pieţei 1 mai, de unde îmi luam prăjituri şi mai ales covrigei dulci, cred că erau precursori ai polonezilor de azi.

Când eram în clasa întâi, sora mea era la grădiniţă. La ora 4 trebuia să o iau acasă şi în drum mă opream la pâine, de unde luam pufuleţi dulci şi napolitane Dănuţ. Era un festin egoist, căci mă străduiam să le termin înainte de a ajunge la sora mea (care, în contrapartidă, îmi mânca porţia de ciocolată). Ce s-a schimbat de atunci? Îmi plac amandinele, deşi atunci nu le înţelegeam rostul pe lume. Eram fan savarină”. 

Galerie foto:

• 
• 
•