Londophone

I-am crezut pe cuvânt, aşa că am coborât cele câteva trepte care duc în bar, un subsol cu pereţi din cărămidă roşie şi tavan jos, cu arcade rotunjite care despart cele câteva camere mici, uşor claustrofobice, şi cu muuult roşu.

Jos era răcoare, dar şi foarte mult fum, prea mult pentru cele doar două mese ocupate. Media de vârstă, undeva pe la 21 de ani, scade vertiginos şi din cauza barmanului, care pare să fi depăşit cu foarte puţin vârsta la care se eliberează buletinul. Ceea ce nu l-a împiedicat să ne servească băuturile la timp, aşa că nu am pus întrebări şi nu am fost nici cârcotaşi.

Meniul este scurt şi la obiect – câteva sortimente de bere, câteva cocktailuri, cafele, sucuri şi tării. În plus, o istorie a cabinei telefonice britanice, elementul principal de inspiraţie pentru tema barului. Muzica este eclectică.

Am ascultat „Born to be wilde”, „Fever”, ceva Bruce Springsteen şi puţin Coldplay. Mesele înalte, tip tejghea, la care se stă pe scaune de bar, nu au fost dintre cele mai comode. Dar barul are şi o scenă mică, pe care să performeze diverşi artişti, aşa că sâmbătă seara, dacă e concert, nu veţi simţi nevoia să staţi jos.

Mergeţi aici dacă vă pasionează Marea Britanie sau cabina telefonică englezească sau barmanii tineri sau culoarea roşie sau atmosfera intimă sau Budweiser-ul la 0,5. Nu mergeţi aici dacă prea multă intimitate vă stârneşte claustrofobia latentă, dacă scena de doar doi metri pătraţi nu vă convinge şi nici dacă vă doriţi să cunoaşteţi oameni care au trecut de perioada primei facultăţi. 

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
•