Oraşul din inimă

Calca apăsat, pe caldarâmul Străzii Nemţeşti. Mirosul înţepător de piele proaspăt tăbăcită se amesteca, în adierea caldă de mai, cu mirosul de chiftele turceşti de oaie şi viţel.

Se duse din nou cu gândul în Fanar, acolo unde bunicul său avusese prăvălie. Da. Era un Mavrocordat, dar nimeni nu mai ştia asta sau, mai degrabă, nimănui, nici drumeţilor de pe Strada Nemţească, nici negustorilor veniţi din Lipsca nu le păsa de un biet învăţător cu pălăria decolorată de soare şi cu încălţări peste care vremile aşternuseră colbul înţelepciunii celor patru zări.

Inima îi bătea cu putere, căci nu ştia dacă Maria primise răvaşul său. Nu ştia dacă avea să o mai vadă vreodată. Ştia numai că o să-i fie dor de surâsul ei ca un val subţire de borangic aşternut, parcă, prea nefiresc de simplu, peste o mare de tristeţe, ce nu putea şi nu dorea să se ascunză, ci doar se îmbrăca, acum şi vreodată, cu cel zâmbet tălmăcitor de lumină.

Vânduse clavirul pe care mătuşa Evdochia i-l lăsase. Nu ar fi vrut, dar nu mai avea să cânte, cel puţin până când vaporul nu-l va duce în Lumea Nouă. Mâine, cu trenul de unsprezece, avea să plece la Constanţa şi Bucureştii aveau să rămâie doar oraşul din inimă. Pe Maria nu o putuse convinge să meargă cu el. Pentru ea, îndatorirea de a-şi îngriji mama şi de a-l vedea şcolit pe frăţiorul ei, Mihnea, era mai presus de orice. De orice. Păsările viselor ei stăteau chircite într-o inimă împietrită, ce nu mai bătea decât ritmul paşilor ei de acasă la croitorie şi înapoi şi, doar arareori, până la Hanul cu Tei, unde se vedeau la dugheana lui Aihan, la o cană de bragă, mereu la aceeaşi masă liniştită din lemn de nuc.

Atât mai voia. Să-i vadă zâmbetul acela stingher şi să mai simtă o dată sărutul acela cu gust de bragă.

Ajunse la dugheana lui Aihan şi se aşeză la masa din lemn de nuc. Şi ea apăru. Cu zâmbetul acela stingher şi cu privirea aceea care fereca păsările visurilor ei în inima ei împietrită. O privea cu nesaţ, căci trebuia să-şi hrănească inima pentru călătoria cea fără de când, unde şi cât. Şi zâmbetul ei deschise gura ei dulce şi atât de frumos cântătoare.

- Domnu’ Pascu, ce vă mai dau, un airan şi ce, că stă lumea la coadă şi…

- Mă scuzaţi, dar nu am mai fost de mult timp în Centrul Vechi şi, nu ştiu, are aşa… un parfum de… mă rog… Da, o shaorma şi un airan. Atât, mulţumesc.