În poncho prin Bucureşti

Odată ajuns pe pământ românesc, obosit, înfometat și însetat în urma călătoriei, l‑am întrebat în engleză pe alt pasager dacă în tren există vreun loc de unde s-ar putea cumpăra ceva de băut sau de mâncat. Polițistul de frontieră, care ascultase, a venit către mine și mi-a făcut cadou o cutie de bere nemțească și o brichetă.

Nu a vrut să primească bani și, fiindcă la acea vreme cântam la flaut, ca să îi mulțumesc pentru gestul prietenesc, am cântat două melodii latino-americane, care cred că i-au plăcut. A spus ceva precum „bravo”, „mulțumesc mult” și pe urmă a plecat.

Trenul a continuat drumul său către București, iar oboseala a fost alimentul meu de bază. Am adormit profund pe banca îngustă a compartimentului gol dintr-un vagon de clasa a doua și astfel mi-am petrecut prima noapte în România.

Pe la vreo nouă sau zece dimineața m-am trezit. Era plin de femei, copii și bătrâni; toți erau așezați pe banca din fața mea și mă priveau curioși, fără să încerce să mă deranjeze.

Mi-am schimbat poziția pentru a le face loc și am început să vorbim puțin în engleză. Erau acolo un ziarist, un șofer, o secretară și o mamă cu copiii săi, toți se îndreptau către București.

Am coborât din tren și oamenii amabili din compartiment m-au ajutat, dându-mi câteva monede pentru a putea vorbi la telefon. Am ieșit pe ușa principală a Gării de Nord și am crezut că piața care se desfășura în fața mea era centrul Bucureștiului.

Apoi am luat un taxi, care m-a lăsat la căminul numărul 3 de tranzit al Institutului Agronomic „Nicolae Bălcescu”, spre ieșirea din București.

Toți studenții străini proaspăt veniți ajungeau acolo — așa am ajuns și eu.

Aceasta a fost prima mea zi în București, în care nu am simțit că impresia iniţială de la frontieră s-ar fi opacizat – chiar din contră, începusem să cunosc România. La cei 22 de ani pe care îi aveam, veneam pentru a cunoaște de ce erau asemănări între culturile noastre. Din primele mele impresii, pot spune că mi-am dat seama încă de la început că viața era mai ordonată și mai liniștită comparativ cu Ciudad de México din anii aceia.

Am mai remarcat, în schimb, că oamenii nu zâmbeau și nu vorbeau prea mult între ei. Se vedea că erau curioși și că ar fi vrut să se apropie ca să stea de vorbă cu mine. Era sfârșitul lunii noiembrie și se făcuse frig, eu nu aveam haine de iarnă și, pentru a mă încălzi puțin, foloseam o pălărie și un poncho pentru a mă acoperi (nu aveam altceva), iar acest lucru, fără să îl fi dorit, atrăgea atenția.

Oricum, era prima dată când ieșeam din țara mea și traversam oceanul, singur, departe de casă și de orice sprijin. Contam pe cele șaptezeci de kilograme de bagaje, flautul meu și 120 de dolari economisiți.

Rodolfo Herrera Saldaña.
București, februarie 2012.

Traducerea: Thomas Herrera S.