Hangiul mamă

...poate chiar din 1955, de când bătrâna Austrie şi-a regăsit, odată cu plecarea ultimului soldat aliat, liniştea.

Localul de pe Burggasse („strada Palatului”, orientată în direcţia Palatului Hofburg) poartă trei nume: cel imperial, „Adlerhof”, cel popular, „Schnaitl-Wirt” (fiind singurul local vienez care desface berea micro-braseriei Schnaitl, din Eggelsberg) şi „Stefan”, pentru ai casei, după numele hangiului-proprietar, un vienez de origine ungară, holtei bătrân, verde şi neostenit.

Stefan lucrează singur şi, cel mai adesea, îl vezi aplecat deasupra chiuvetei din tablă boţită, în care se încăpăţânează să spele vasele de mână, sub un fir sonor de apă rece. E atât de acaparat de această îndeletnicire încât, dacă localul e plin, consensul tacit e ca fiecare să-şi ia berea comandată singur, direct de la tejghea. Cam la fiecare două halbe spălate temeinic, până scârţâie, se opreşte, îşi şterge în grabă mâinile, ia câteva comenzi, fuge la bucătărie şi revine apoi la spălător. Are, de la ciclul spălat-şters-uscat-udat, mâinile murate şi braţele roşii până la cot, de gospodar, de mamă, de dădacă, care te îmbie să bei, să mănânci şi să spui, la urmă, „Sărut mâna pentru masă!”

În spatele tejghelei zbârnâie necontenit, de câteva decenii încoace, răcitoare din lemn, cu clanţă, mari cât şifonierul. În vitrinele frigorifice dezafectate sunt expuse, printre vrafuri de reviste îngălbenite şi trofee sportive de ligă mică, ciocolate şi napolitane cu ambalajele decolorate de vreme. Pereţii înalţi ai sălii restaurantului, draperiile, galeriile, ramele afişelor vechi, mobila şi ferestrele sunt acoperite cu stratul de vernis auriu al prăjelilor şi fumului străvechi de ţigară. Deasupra intrării, un panou demodat anunţă, pedant şi inutil, „Sală de mese”. Culoarul întunecos din spatele sălii, ticsit şi el cu teancuri de reviste, catastife, ziare vechi şi scaune de prisos răsturnate de-a valma, unele peste altele, duce la baie. Din peretele pisoarului susură, prin bumbi nichelaţi cu luciul ciupit, apa. Mirosul de urină, şi el din altă epocă, şi-a pierdut vigoarea organică, prinzând o aromă fosilă, o rigoare minerală nerespingătoare, de laborator.

Din bucătărie nu răzbate niciun zvon, niciun miros, nu intră şi nu iese niciodată nimeni, în afară de Stefan, purtând platouri impecabile, care contrastează cu ponoseala agreabilă a localului. Creaţiile enigmaticei bucătării sunt aranjate superb pe farfurii întinse, imaculate, a căror margine înconjoară bucatele ca gulerul alb al unei cămăşi proaspăt călcate.

Dacă, în economia ospătăriei, cel hrănit e, oricât ar fi de copt, în postura pruncului, hangiului ideal nu-i rămâne decât să-şi asume, oricât ar fi de bărbos, rolul de mamă. Cine iubeşte, găteşte şi hrăneşte. Sau viceversa.