Dreptate pentru Sfântul Nicolae

Sub ochii noştri, se înlocuieşte un sfânt – ocrotitor al copiilor şi al tuturor năpăstuiţilor lumii – cu imaginea fabricată în laboratoarele publicitare ale americanei băuturi Coca-Cola: un bătrân chefliu, cu o burtă revărsată budist sub mantia roşie cu manşete albe, râzând şi bucurându-se din nişte pricini doar de el ştiute. Bătălia pare deja pierdută. Moşul Crăciun s-a înşurubat pentru eternitate în calendar şi se lăfăie în materiale promoţionale, în vitrine sau clipuri publicitare. Aducătoare de mulţi bani, imaginea bătrânului poznaş, cu mantie purpurie şi glugă trasă pe ochi, înlocuieşte brutal şi profund nemeritat ideea de sărbătoare şi de bucurie a iernii, devenind peste noapte gestionarul fericirii noastre trecătoare de-o zi.

Sincer o spun – mi-e tot mai dor de Moş Nicolae. Născut în plin regim comunist, suprapun fără voie imaginea vesel oficială a lui Moş Gerilă (altă deturnare clonată a copilăriei) cu obligaţia, cu sarcina de partid. Deturnatul Moş Gerilă aparţine tatălui şi întregului colectiv de părinţi cu mari merite în producţie. Moş Nicolae este al mamei şi al bunicilor de la ţară – oameni blânzi şi cu frică de Dumnezeu. De la ei am învăţat că Moş Nicolae nu are nevoie de nimic; că Sfântul e mai viu şi mai real decât orice Moş aterizat pe hornul casei sau teleportat într-o sanie cu reni. Important este să crezi în el şi să-i vorbeşti ca şi cum ţi-ar sta în faţă.

Îmi amintesc că, la Cernica, era un călugăr bătrân, pe nume Ignatie. Când sănătatea şubredă îl necăjea, Ignatie intra în biserica de lângă cimitir şi cădea la icoana Sfântului Nicolae, murmurând în legea lui toate rugăciunile pe care le ştia. Apoi, într-un final, îl privea drept în ochi pe Sfântul şi-i spunea cu o minunată naivitate: „Tu eşti bătrân, eu sunt bătrân. Tu ai trecut prin multe boli, eu sunt bolnav… Hai, Sfinte, ajută-mă! Dacă noi, bătrânii, nu ne ajutăm între noi, cine să o facă?”

Dacă aş fi mai tânăr şi mai curajos, aş milita pentru drepturile Sfântului Nicolae. Nu o fac, gândindu-mă cât de nepotrivit ar fi să schimb un militantism cu altul şi să-l văd pe Marele Ierarh Nicolae, asemenea lui Moş Crăciun, imprimat pe tricouri sau căni de ceai. Să-l văd industrializat, folosit în afaceri profitabile. Aşa discret şi refugiat cum stă pe peretele unei biserici de la ţară îi stă mult mai bine – darnic şi cald la suflet, luminând toată făptura în jur; copii şi bătrâni, deopotrivă – fără sanie, reni sau Crăciuniţe îmbrăcate invariabil în fuste scurte şi stupid de albastre. Un albastru senin şi profund, pe măsura celestei noastre indiferenţe balcanice.