Cinemaul gourmet

Restul publicului face distincție între divertisment și cultură și uită foarte adesea că cinemaul este a șaptea artă, astfel încât merge la film când dorește divertisment și la teatru (fie el și de revista...), când dorește cultură.

Cine e oare de vină pentru această atitudine/obișnuință de receptare? După părerea mea, în primul rând, lipsa educației, rarefierea publicului cultivat pentru îngurgitarea acestui fel special de hrană spirituală care este cinemaul de artă.

Pentru a clarifica puțin termenii, trebuie menționat că cinemaul de artă nu e ceva inaccesibil publicului larg, ci este acel tip de cinema din care fac parte filmele care dăruiesc spectatorului ceva mai mult decât 2 ore de spectacol. Este acel cinema care dăruiește stări și emoții, stârnește relaționări cu alte domenii – fie ele artistice sau nu –, care ridică întrebări despre sine spectatorului anonim din întunericul sălii de cinema, care rămâne cu cel cu care interacționează (publicul/spectatorul) mult după ce spectacolul cinematografic s-a sfârșit. Este acel tip de cinema care de cele mai multe ori pune în fața privitorului o oglindă. E adevărat că uneori ia mult timp să reușești să te privești în oglindă cu ochii largi deschiși.

Mult mai simplu spus, diferența între cinemaul de consum și cinemaul de artă este diferența dintre mâncarea fast food și mâncarea gourmet. Pe prima o consumi rapid, fără alte așteptări decât să-ți potolească foamea și fără să vrei vreodată să știi prea multe despre ce tocmai ai mâncat (sau mai degrabă nu vrei să știi deloc). Pe cealaltă o descoperi; gustul, mirosurile rămân cu tine multă vreme după ce ai terminat de mâncat, vrei să știi ce amestec magic se găseste acolo și, deși sătul, în timp, dorești să mai încerci, să guști și alte combinații, să găsești ce ți se potrivește cel mai bine.

Dar nu întotdeauna plăcerea asta se lipește de tine din prima. Îți trebuie un pic de exercițiu și aici intervin o seamă de factori formatori și „informatori”: cei formatori sunt legați de cultura generală, cât și de cultura cinematografică (care, din păcate, lipsește cu desăvârșire din sistemul educațional de bază din România). Tot factori formatori sunt evenimentele cinematografice, festivalurile, atelierele, aceste laboratoare în care se văd și se analizează filme, în care publicul se întâlnește față în față cu creatorii. Dialogul este direct și receptarea, mai puternică. De asemenea, există distribuitori și exploatanți de film dedicați acestui tip de cinema și, prin expertiza lor, prin modul în care participă activ la receptarea filmului ca act artistic sunt, la rândul lor, factori formatori la intersecție cu factorii „informatori”.

Factorii „informatori” sunt cei legați de presa culturală – tot mai săracă în România de azi. Cât despre presa de specialitate, cea dedicată exclusiv acestei a 7-a arte, este practic inexistentă, cu excepția unor încercări temerare și voluntare, dar care nu pot atinge în întregime publicul larg.

La nivel instituțional, din păcate, înțelegerea fenomenului cinematografic românesc actual rămâne încețoșată, tocmai din această neînțelegere (sau neacceptare) a faptului ca filmul este a 7-a artă, iar ceea ce numim Noul Cinema Românesc este un produs cultural prin excelență. Această confuzie la nivel instituțional face ca poziționarea organismelor care ar trebui să participle cot la cot cu cineaștii la receptarea de către public și atragerea acestuia către o receptare corecta a Filmului Românesc să fie una strict comercială, măsurată în contribuția financiară și beneficiul tot financiar al fiecărui proiect în parte.

Beneficiile imateriale pe care le aduce fiecare produs cultural, și în special filmul, prin ușurința cu care acesta comunică/transmite un mesaj spectatorului, sunt greu de estimat în unități de măsură clasice, dar reprezintă vitamine vitale pentru sănătatea mintală a unei națiuni. Când acest lucru simplu va fi înțeles, deja marele pas spre corecta poziționare a Filmului între Arte va fi fost facută.

Galerie foto:

• 
•