Bucureștiul nu crede-n lacrimi!

De luni până joi stau încuiat într-o cameră semi-obscură şi scot sunete de frecvenţă foarte joasă, pe care apoi le arăt lumii care catadicseşte să mă asculte, la sfârşitul săptămânii. Duc exact viaţa pe care mi-o doream, fac exact ce-mi place mai mult pe lumea asta, nu mă plâng de absolut nimic! Şi da, am văzut cam toate oraşele mari şi oraşele cu de-amănuntul!

Sunt un băiat care a crescut într-o serenitate absolută, fără pic de bagaj cosmopolit, fără forfota de citadelă bezmetică, fix ca-n începutul magistral al lui Preda: într-un loc unde timpul are răbdare cu oamenii! Aspiraţiile academice m-au împins în calvarul urban care se numeşte Bucureşti! Şi din primul moment în care am păşit aici, am simţit cum mi se scurge din suflet, printre spaţiile intercostale, sufletul de copil şi cu el şi serenitatea aia de care vă ziceam, şi cum cade şi se amestecă cu praful şi scuipaţii asfaltului bătut de brize post-văratice. Începea facultatea! 

Mă uitam în jur şi nu înţelegeam nimic! Aveam automatisme de limbaj, comportament şi de interacţiune umană care reuşeau să mă ţină într-o zonă de confort personal. Făceam cumpărăturile din acelaşi loc, luam acelaşi tramvai, îmi setam patternuri cât mai simplu de urmărit. Ajunsesem să mă întorc de la facultate unde locuiam mereu pe acelaşi drum, ca Bator! Fiecare ieşire în afara camerei luate cu chirie de la o basarabeancă semi-oligofrenă mă năucea! Mă gândeam în permanenţă la „acasă”! Dacă închideam ochii, vedeam jaluzelele de răchită care pândeau soarele să nu dea buzna peste pernele din pene de gâscă de pe patul făcut de bunicul pentru mine.

Dacă mai stăteam cu ei închişi, o vedeam pe mama, care îmi arăta tot felul de muzici şi trupe obscure şi care mă întreba dacă-s sigur că vreau să mă fac medic. Şi tot aşa, se derulau, ca un sfredel printre lobi, tot felul de amintiri.

Au trecut 12 ani de când stau în Bucureşti şi nu mai aud niciun zgomot infernal pe stradă, toate femeile sunt splendide şi au replică la orice, diversitatea umană mă ţine atent şi totul mi se pare de un firesc cât se poate de luciu. Publicul bucureştean e frumos şi deştept, ştie exact ce vrea, te taxează imediat dacă nu faci ce trebuie, te antrenează în permanenţă. Bucureştiul, noaptea care se întinde pe muzica fără pic de percuţie, se prelinge pe sub maşină şi ţi se aşterne la picioare fără să facă discriminări. M-am plimbat cam peste tot prin lume, dar nicăieri nu găsesc combinaţia asta fascinantă de burlesc, coolism, preţioşenie, derizoriu, facil şi elitism ca-n Bucureşti. Depinde cât umor ai.

Săptămâna trecută eram în Sibiu, oraş superb de altfel, şi o fată cu nuri primăvăratici mă întreabă aproape şoptit la urechea dreaptă, aruncând o încărcătură erotică peste cuvinte:
– Şi, îţi place în Sibiu, nu-i aşa că-i cel mai tare?
– NU!
– Cum aşa? Nu creeeed! Dar unde-ţi place cel mai mult?
– La mine acasă, la București, cucoană! Scuze, tre’ să mă duc la baie!

Gojira

Galerie foto:

• 
•