Bucureştii unui străin
În ultimii ani, contactul meu cu oraşul s-a redus tot mai mult.
Pornesc dimineaţa cu metroul de la staţia 1 Decembrie din Bulevardul Pallady, schimb la Dristor, cobor la Obor, urc pe jos vreo opt sute de metri pe Calea Moşilor până în apropiere de Bulevardul Carol şi o iau treizeci de metri la stânga pe o alee, până la sediul editurii la care lucrez. Ies pe la 5,30 sau 6 după-amiaza, ajung din nou la Obor, schimb la Dristor şi cobor la 1 Decembrie. La 100 de metri în faţă, e un local de mâna a treia, în care puţini dintre cei care citiţi această revistă aţi intra. Bun, dar pentru mine, care intru aproape seară de seară şi nu-l pot ocoli, există un avantaj crucial: „La Gang” se află la 50 de mililitri de vodcă de blocul în care locuiesc. Bun, sâmbăta mai trec şi pe la „Cavou”, dar ăsta e la o distanţă mai mare de casă: 100 de vodcă pe trezie.
Din când în când, tot mai rar, mă aventurez în centru. O ţin aţă din Piaţa Romană până la terasa din spatele Muzeului Naţional al Literaturii Române. O minunăţie de loc plin de verdeaţă şi răcoare, singurul în care puteţi întâlni adunaţi laolaltă atâţia mari artişti contemporani. Păi unde altundeva aţi putea vedea şi asculta „live” scriitori precum Nicolae Breban, Ioan Buduca, Ioana Crăciunescu, Ioan Groşan, Ion Mureşan, Mihail Gălăţanu, Lucian Vasilescu, Paul Vinicius şi, tronând deasupra tuturora, poetul Eugen Suciu, „patronul” terasei? Unde altundeva aţi mai putea întâlni la aceeaşi masă grei ai artelor plastice precum Mircia Dumitrescu şi Marcel Bunea? Unde muzicieni precum Mircea Tiberian şi Ion Bogdan Ştefănescu? Unde actori ca Eusebiu Ştefănescu? Şi n-am pomenit de artiştii din generaţiile mai tinere, care într-o zi vor face chiar ei gloria acestei terase. E vară, deci e păcat să rataţi acest loc, după cum, iarna, nu puteţi rata o coborâre în cafeneaua „La Muzeu”, unde, în faţa unei sticle de bere sau a unui pahar cu tărie, puteţi asista la nişte recitaluri de poezie şi muzică fără de seamăn.
Cândva, prin 1990, când am sosit eu în Bucureşti, Paradisul artiştilor se afla în restaurantul şi pe terasa Uniunii Scriitorilor, din Calea Victoriei 115. Şi ce de lume bună, la care muritorii ca mine nu aveau acces decât sub protecţia zeilor cu legitimaţie de membru! Uluitoare zile şi nopţi am petrecut acolo, în preajma unor zei mai vârstnici, precum Eugen Jebeleanu, Gheorghe Pituţ, Tudor George (supranumit „Ahoe”), Dan Laurenţiu, Ion Drăgănoiu, sau mai tineri, pornind de la Angela Marinescu şi Paul Daian şi ajungând la Mariana Marin şi Cristian Popescu.
Dar acum, aşa cum vă spuneam, întâlnirile mele cu oraşul s-au împuţinat tot mai mult. Întâi de toate pentru că mulţi dintre cei care făceau gloria restaurantului şi a terasei de la Uniunea Scriitorilor nu se mai află printre noi. Şi nici restaurantul nu mai există. Apoi pentru că simt că acel centru al oraşului pe care l-am iubit cândva se tot îndepărtează, pe zi ce trece. De ce? Pentru că mă micşorez cu putere, aşa încât o călătorie până în centru seamănă pentru mine tot mai mult cu un drum până la capătul Pământului, iar dintr-o asemenea călătorie nu poţi fi niciodată sigur că te vei întoarce.