Mihaela Şchiopu: „Prietenia nu e cu program”

Au trecut şase ani de la prima oră de pictură şi tot atâţia de când s-a împrietenit cu ei. Mai întâi a participat la un program sprijinit de compania Abbott România − „Promisiune pentru viitor”. Când acesta s-a terminat, ea a continuat orele. „Prietenia nu e cu program”, de aceea a ales să îi vadă în continuare. Ei sunt 7 acum, după ce unul dintre copii a murit pentru că nu şi-a luat medicamentele.

Majoritatea sunt studenţi la arte şi „foarte norocoşi că au acest talent, un talent care le permite să se exprime, să povestească despre nedreptatea lor, despre cât de frustrant este să primeşti în dar o boală incurabilă”.

Este important, poate, de ştiut că toţi au fost infectaţi în spitalele româneşti atunci când erau foarte mici, printr-o utilizare incorectă a ustensilelor medicale. „Este darul pe care l-au primit ei de la sistemul de sănătate din ţara asta”,  spune Mihaela.  Acum, sistemul de sănătate le oferă medicamentele gratis. Dar ce folos, dacă ei decid să nu le ia sau dacă, şi mai grav, atunci când vor, nu le au?

Cea mai mare dramă a lor rămâne însă marginalizarea. Românii nu ştiu prea multe despre această boală, motiv pentru care dezvoltă o adevărată fobie atunci când sunt în preajma lor. „Le e teamă că se ia. Dar nu se ia prin îmbrăţişări”. Iar Mihaela este cea mai bună dovadă. „Oamenii m-au întrebat «cum poţi să stai în aceeaşi cameră cu ei?».

Unii pentru că îşi făceau realmente griji, alţii doar din cauza neştiinţei”. Cu al optulea copil din grup, cel care a murit anul acesta, Mihaela şi-a petrecut ultimele luni. Era singur (mama murise, iar tatăl îl părăsise în spital când era mic, a învăţat să citească de la femeile de serviciu ale spitalului care i-a fost casă pentru 10 ani). 

Aşa că singurul om care i-a deschis uşa în ultimele luni de viaţă a fost Mihaela. „A murit pentru că nu şi-a luat medicamentele. Unii dintre ei sunt demoralizaţi de atâta singurătate şi aleg să trăiască într-o lume în care fantasmează despre cum ar putea trăi fără tratament, despre cum această boală, de fapt, nu există”.

De aceea şi-a propus ca, în viitorul apropiat, să scoată pe piaţă un ghid despre tot ce înseamnă SIDA şi HIV. Despre medicamente, despre cât de mult ajută ele şi ce se întâmplă atunci când sunt luate sau nu, despre cum ar trebui să se comporte oamenii în jurul celor bolnavi. „Oricât ar suna de banal, cel mai important este să fii iubit”, spune ea. 

Altfel, zice că şi-ar dori să fie rentieră şi să le poată da lor tot. Condiţia de martor este atroce. Când am întrebat-o de unde îşi ia tăria sufletească să-i susţină, mi-a răspuns că nu ea îi ajută pe ei, ci invers. „Şi nu e nimeni erou din punctul ăsta de vedere”, a ţinut să precizeze.

Îmi arată un carneţel cu lucruri despre bucurie primit de la una dintre studente. „Vreau să fac un grup de terapie şi pentru cei care nu au niciun talent. Lor trebuie să le fie cel mai greu. Visul meu este să existe un fel de after-school în care să nu fie nevoie să ascundă faptul că sunt bolnavi, un loc în care să fie liberi şi să nu fie marginalizaţi pentru asta”.

Până atunci, plănuieşte să organizeze încă o expoziţie cu lucrările lor şi una cu lucrările proprii despre ei. A picta este terapeutic, îmi spune. Iar ei pictează despre orice. Despre viaţă, bucurie, culoare, iubire, moarte, furie. Şi au atâtea de spus!