Visul lui Adalbert - cronică de film

L-am întrebat recent pe regizor dacă filmul său este melancolic şi mi-a răspuns că poate, dar lui îi place să creadă că e un film despre compromis, despre eşec. Primele imagini sunt, mai degrabă, acelea ale unei victorii istorice: penaltiurile pe care Helmuth Duckadam le-a apărat în finala Cupei Campionilor Europeni, pe 7 mai 1986. Nu e singurul rapel la vremurile ceauşismului târziu, pur şi dur (pe care regizorul nu şi-a propus să ni-l arate în toată oroarea lui); videoul şi relaţiile care se (dez)articulau în jurul acestui aparat, care putea fi sursă de prestigiu, de bani, de invidie ş.a.m.d., concentrează un soi de univers provincial, unde vieţile mici încearcă o detentă spre aerul rarefiat al destinului. Cum? Prin (pseudo)artă, printr-un film de protecţia muncii cu pretenţii artistice, pe care Iulică Ploscaru (Gabriel Spahiu, la primul rol principal într-un lungmetraj) trebuie să-l prezinte la zi aniversară.

E 8 mai, ziua PCR (pentru cei care nu ştiu semnificaţia acestor iniţiale, a se răsfoi manualele de istorie), şi tot colectivul fabricii participă la un spectacol omagial, al cărui final va deraia într-o tragedie de operetă. Chiar şi cu acest sfârşit, filmul este, totuşi, o comedie. Nu ştiu dacă neagră, mai degrabă dulceagă, un soi de nechezol.