Viaţa peştilor - Cronică de film

Un el şi o ea trăiesc o poveste de dragoste nedesluşită la timpul potrivit, încremenită într-un timp (deh!) ireversibil şi resuscitată în timpuri deja inoportune. Cei doi se reîntâlnesc accidental după câţiva ani şi fiecare gest, fiecare privire, fiecare respiraţie sunt preţuite şi cântărite cu minuţie într-un joc amar şi, totuşi, atât de firesc, al unei iubiri imposibile. Pe de-o parte, melancolia absenţei şi inadecvarea prezenţei, şi, pe de altă parte,  abandonul trecutului şi fericirea clipei prezente n-au mai fost de mult atât de bine echilibrate într-un film, astfel încât să nu pice în plasa melodramei de dată recentă, îmbâcsită de coincidenţe şi sufocată de patetisme, şi nici să nu rişte să falseze gros şi juvenil, aşa cum se tot întâmplă în reţeta filmului independent.

Metafora peştilor din acvariu nu insistă inutil, ci doar oferă un sprijin vizual, mai degrabă, decât unul care să conducă spre o reflecţie temeinică. El, surprins mai tot timpul pe picior de plecare, veşnic cu haina pe el, pregătit pentru o nouă destinaţie (este scriitor de ghiduri turistice), faţă în faţă cu ea, cu un profil pictural de madonă, o subtilă conjugare a maternităţii puternice şi a feminităţii vulnerabile.

Unul dintre cele mai sensibile filme din ultimii ani, La vida de los peces are calităţi (foarte rare în ultima perioadă) de a echilibra emoţiile, de a-i da finalului măsura cuvenită şi de a lăsa raţiunea să respire.