Undeva la Palilula - cronică de film

... medicului Pantelică, plâns de tot poporul puturos şi beţiv, disecat doar de doi cunoscători cu mâini fine de felceri (unul este Răzvan Vasilescu), mai util întru moarte (bea cot la cot cu viii şi dă sfaturi tânărului urmaş) decât în viaţă (Palilula n-are viitor, n-are perspectivă, nu are copii), într-o vreme în care dictatura comunistă a învins aproape tot, mai puţin băşcălia şi durerea-n fund specific româneşti. 

Filmul lui Silviu Purcărete este mai degrabă înscenarea filmată pe care o dirijează prea puţin cinematografic, dar cu toate mijloacele şi supapele deja recognoscibile din piesele de teatru pe care le-a regizat. Povestea din ramă — spectacolul vieţii şi al morţii la Palilula, în care timpul nocturn îşi petrece personajele în nostalgii expediate în câteva replici, câteva instantanee printre oleandri, lumini fosforescente, mese copioase şi ţoale cu ştaif, la vremea când Grandiflora era Paradisul Palilulei — e plasată permanent în contrast cu Palilula prezentă, în care nimeni nu face nimic, dar toată lumea o ţine într-o sărbătoare cu mese-ntinse, cam triste şi mai mereu cu un ochi către trecut.Irealitatea imediată sau fantasticul care se strecoară natural în vieţile acestor neisprăviţi aruncă câteva săgeţi simbolice către memoria care reţine sau reinventează frânturi de realitate: de la un posibil Isus Cristos care face fotografii sau Leana (Ofelia Popii), care pare un înger al morţii, apariţie care face şi desface pe tăcute destine şi poveşti, până la copilul-faun care supravieţuieşte poveştilor doctorului-povestaş. 

Miza dramaturgică este anihilată de spectacular, preaplinul livrează în final un preapuţin, iar atunci când poveştile sunt puse cap la cap, sesizezi teama regizorului de a da pe tavă doar biografii rezolvate, plictisitoare sau coincidenţe fericite, acolo unde el vrea să-şi abandoneze spectatorii în reverii. Însă finalul nu pare decât o păcăleală şi nu o variantă îmbunătăţită a unui trecut jegos, sinistru sau schizoid, tocmai pentru că personajele sunt foarte expediate (cu toată parada de faţete, personalităţi, ambiguităţi), iar acest melanj între fantastic şi real, chiar dacă îşi găseşte justificări ludice sau metafizice, chiar şi răspunsuri triviale sau mai serioase, în fapt nu pune nicio întrebare.