Ulrich Seidl, Michael Cimino, Michael Jackson. Emoţii

Încep cu rectificarea unei omisiuni. În ultima depeşă trimisă nu am menţionat secţiunile din care făceau parte filmele despre care vorbeam. Pe repede înainte, ar fi ”Bait 3D”,  ”Shokuzai”/”Penance” şi  ”Enzo Avitabile Music Life”, toate în afara competiţiei.

Eram hotărît să încep cu cele 4 filme din ”Venezia 69” (competiţia principală), dar tocmai am ieşit de la ”Bad 25” (în afara competiţiei, SUA, 2012, regia Spike Lee, 123 minute) şi trebuie să scriu despre această melancolică vizită a lui Spike Lee prin amintirile celor care au participat la creaţia discului ”Bad” al lui Michael Jackson, de la a cărui apariţie se împlinesc 25 de ani. E emoţionant, e plin de memorii, are mulţi prieteni ai lui Michael, e bine filmat şi montat, are secvenţe de la filmarea clipurilor şi are multă muzică. Bună. Foarte bună. Este nu neapărat un portret, ci o răsfoire uşor întristată peste pozele cu un prieten drag, care te ajută, poate, să-i suporţi plecarea. Sau, şi mai bine, e ca ”The Man in the Mirror”...

Tot o întîlnire emoţionantă a fost şi aceea dintre Michael Cimino şi spectatorii din sala Perla, printre care şi Thierry Fremaux, delegatul general al Festivalului de film de la Cannes. Vizibil emoţionat şi cu o figură stranie (sper ca poza pe care am făcut-o să fie cît de cît privibilă), regizorul american a vorbit mai bine de 30 de minute (obligîndu-l pe Alberto Barbera, şeful Mostrei veneţiene, să-l zorească niţel) despre experienţa filmării ”Heaven s  Gate” şi despre refuzul iniţial de a-şi revizita filmul. Ne bucurăm că, finalmente, s-a răzgîndit, pentru că ne-am delectat cu 216 minute (remasterizate de Criterion) ale unui film care se vede şi se aude aşa cum l-a gîndit Cimino: un western oarecum atipic, cu multă muzică, cu mult zgomot, cu multe personaje, un fel de ”Naşterea unei naţiuni” care a însemnat moartea unui studio, United Artists, şi, poate şi moartea creativă a regizorului. Minutele bune de ovaţii în picioare de la finalul proiecţiei au fost, cred, cea mai bună recunoaştere a unui imens talent şi a unui mare risipitor.Chapeau! Trebuie menţionat faptul că această proiecţie a fost începutul secţiunii Venice Classics şi că Michael Cimino a primit Venice s  Persol Award pentru întrega carieră.

Paradies: Glaube/(Paradise: Faith) (în competiția oficială, Austria-Germania-Franța, 113 minute, regia Ulrich Seidl, cu Maria Hofstater, Nabil Saleh) este partea a doua a trilogiei Paradies Trilogy, începută la Cannes, anul acesta, cu Paradies: Liebe. Nu cred că filmul regizorului austriac, pe care l-am cunoscut anul trecut la Bucureşti cu ocazia unei integrale prezentate de Centrul Austriac, va fi în palmaresul competiţiei, dar ştiu sigur că va crea discuţii mari. Nu are cum fi altfel cînd vedem o femeie (Ana Maria/Maria Hofstater) care este atît de devotată lui Iisus şi Fecioarei Maria încît îţi petrece concediul (este asistentă medicală) încercînd să aducă pe calea cea dreaptă pe rătăciţii Domnului. Face aceasta din uşă în uşă, cu o statuie măricică a Sfintei Maria şi cu o indestructibilă încăpățînare. Devoţiunea ei merge pînă la auto-pedepsire, dar şi pînă la...masturbare  în pat cu crucifixul!!! Situaţia devine absurdă cînd apare şi soţul ei, paralizat, în cărucior şi musulman...Avem şi aici, ca-n toate filmele lui Seidl, aceeaşi explorare a celor mai intime şi ascunse sentimente şi gînduri ale oamenilor, făcută fără milă, cu o privire a camerei care este, de cele mai multe ori crudă, dar şi cu mult umor şi care, la final, lasă multe întrebări, puţine răspunsuri şi sentimentul întîlnirii cu un regizor extrem de special.

Izmena/Betrayal (competiţia oficială, Rusia, 2012, regia Kirill Serebrennikov, 115 minute, cu Franziska Petri, Dejan Lilic) este povestea unei femei şi a unui bărbat care se cunosc pentru că soţii lor sînt amanţi. Nici mai mult nici mai puţin. Dacă trecem peste acest...detaliu, filmul are, în mare măsură aparenţa unui thriller. Avem şi o crimă, avem şi tensiune, avem şi mai multe finaluri, care cresc şi mai mult tensiunea, dar avem şi o povestire destul de alambicată, mai ales prin coincidenţele prea evidente, avem, de fapt, un film foarte studiat (la nivel de scenariu, de imagine, de regie), dar care, altfel, ar fi fost un rateu grosolan. Tocmai această construcţie migăloasă şi, uneori, cusută cu aţă albă, îl face bun spre foarte bun. Aş menţiona jocul actorilor şi, mai ales, frumuseţea actriţei Franziska Petri, apoi faptul că actorii principali (ea-Germania, el-Macedonia) au fost dublaţi atît de bine, încît acest lucru trece (aproape) neobservat. Filmul, din fericire, nu!

Superstar (competiţia oficială, Franţa/Belgia, 2012, 112 minute, regia Xavier Giannoli, cu Kad Merad, Cecile De France), o pseudo-distopie despre puterea media. Bref: un lucrător la o firmă care se ocupă cu dezasamblarea aparaturii elecronice, în care lucrează doar tineri cu dizabilităţi psihice, se trezeşte asaltat de celebritate, cu tot ce înseamnă aceasta. Urmărit de reporteri, de oamenii care-l sufocă cu dragostea lor peste tot, invitat la o emisiune tv unde devine un port-drapel al celor comuni (termen...jignitor iniţial), Martin Kazinski (Kad Merad) încearcă să înţeleagă, începe să se îndrăgostească de producătoarea emisiunii (Cecil De France) şi nu găselte nici un răspuns. Este un film care are o oarecare alură kafkiană, dar care nu are anvergura unui ”Truman Show”, de exemplu. Ar vrea să fie moralizator, dar nu reuşeşte, în ciuda temei grave. E un filmuleţ.

”At Any Price” (competiţia oficială, SUA, 2012, 105 minute, regia Ramin Bahrani, cu Dennis Quaid, Zac Efron, Kim Dickens, Heather Graham), sau cu Henry Whipple, un fermier al zilelor noastre încearcă să reziste pe o piaţă, cea americană, foarte concurentă şi foarte dură. I se întîmplă astea: fiul lui cel mare, Grant, nu se grăbeşte să revină acasă din Argentina, fiul cel mic, Dean (Zac Efron) este pasionat de cursele de maşini şi cam rebel (nici nu vrea să audă de preluarea fermei), soţia află că are o amantă, dar îl iubeşte şi luptă pentru el, ”îl calcă” un control de la departamentul agriculturii, Dean renunţă la curse, dar îl şi omoară pe fiul unui fermier concurent al tatălui său, îşi ajută fiul să scape şi, într-un final, viaţa merge înainte pentru că ”We are a team!”, aşa cum îi spune soţia. Este exact tipul de film care NU are deloc ce căuta la un festival. E banal, n-are tensiune (chiar şi cu un cadavru în porumb), e jucat în doru” lelii (deşi unora le-a plăcut, eu cred că Dennis Quaid a supra-jucat), adică e pasabil&jetabil.

Atît! Mîine vine, pentru mine, cel mai aşteptat film din festival: The Master, Paul Thomas Anderson. Şi vine şi toamna. Măcar calendaristic. Aici începe să ne spună că e pe aproape. Ciao! 

Galerie foto:

• 
•