Trei filme: John Carter, The Grey, Chronicle

Nici chiar ”Le gamin au velo”, despre care puteți citi în varianta print a revistei. Pot doar să spun despre frații Dardenne că sînt foarte simpatici și m-au făcut să mă gîndesc la Cioran, mai ales după întîlnirea de la nou renovata sală Elvira Popescu pe care au avut-o cu studenții ATF și care a fost mediată de Răzvan Rădulescu împreună cu Andrei Gorzo. Vreau să spun că, deși filmele lor sînt destul de sobre și dureroase și triste, ei sînt foarte veseli și direcți, neapăsați de cine știe ce existențialisme grave. Cel puțin asta a fost impresia pe care au lăsat-o în urma scurtei vizite la București.

Revenind...Încep cu ”John Carter”, motivul fiind regizorul, Andrew Stanton. Știți ce spun: ”Finding Nemo”, ”WALL-E”, adică două animații foarte bune, chiar excepțională povestea roboțelului îndrăgostit. După Brad Bird cu ultima misiune imposibilă, impecabil realizată, alt maestru al PIXAR debutează în filmele normale, să le zicem. E vorba despre o ecranizare după cărțile scrise de Edgar Rice Burroughs (”A Princess of Mars”, mai precis), mult mai bine cunoscut la noi ca ”părinte” al celebrului Tarzan; aceasta e o fantezie cu lumi îndepărtate și nu prea, cu ființe stranii și bătălii decisive, cu un erou pămîntean căzut (sau transportat, cum vreți) fără să vrea, pe Marte.

L-am văzut în varianta IMAX, care e rezonabilă ca realizare, dar fără mari atuuri, adică nu pierdeți mare lucru dacă alegeți 3D-ul simplu. Nu intru în detalii privind povestea pentru că, sincer, nu mă inspiră. Numele planetei, al locuitorilor nu-s prea simplu de ținut minte, dar avem clasica înfruntare buni vs răi, cu  oarece adaosuri spirituale. E ceva la filmul ăsta care nu se leagă, deși avem desene și coregrafii spectaculoase, CGI-uri minuțioase și acțiune cît cuprinde. Dar parcă era un deja-vu, cu o populație umanoidă uriașă și cu șase membre (n-am avut cum să nu mă gîndesc la ”Avatar”), cu intervenția salvatoare a unui om care nu voia să fie erou șamd. Pe de altă parte m-am gîndit la ”WALL-E”, unde aveam un Pămînt pustiit, ars și părăsit. Și aici, pe Marte/Barsoom adică,  nu prea e vegetație și e cald și eroul nostru e singur (la început) și salvează o civilizație aproape de extincție, deci recunosc cîte ceva din stilul lui A. Stanton și asta m-a bucurat. Dar cam atît. A, da și mai e Lynn Collins! De ajuns ca să luați bilet?

Next. ”The Grey”, sau iadul alb prin care trebuie să treacă un grup de muncitori care pleacă spre casă de la o rafinărie din Alaska, cu avionul care se prăbușește in the middle of nowhere, vorba românului. Regizat de Joe Carnahan (”The A-Team”, ”Smockin Aces”), cu Liam Neeson în rolul lui John Ottway, angajat să țină animalele sălbatice (lupii, de fapt) la distanță de rafinărie, filmul ăsta îmi pare neterminat, sau prea terminat. Știu că sună anapoda, dar totul e prea bine pus la punct, tensiunea crește ca la carte, peisajul nu este din National Geografic, personajele sînt bărbați duri puși în fața unor alegeri decisive, animalele sînt fioroase și inteligente, sînt cîteva imagini bune (respirația oamenilor care privesc, la lumina lunii, cum aerul freamătă de la respirația lupilor), Neeson e bun cu figura lui de dur care știe ce e suferința și cum e să să trăiești pînă nu mai poți, părăsit de iubirea vieții, astfel că finalul ușor patetic nu e deloc nepotrivit. Tocmai asta e: totul se potrivește, dramaturgic e în regulă. Dar nu avem surprize, nici chiar lighioanele digitalizate nu-s supărătoare, așa că eu nu am simțit nici un fel de emoție față de suferințele bărbaților ăstora. Mă gîndeam, în timpul vizionării, că mai apropiat m-am simțit de personajele dintr-un film numit ”Școala curajului”, văzut la vîrsta...școlii generale, despre o familie care locuia într-o zonă tare sălbatică și care, tot așa, era hăituită de haite de lupi. Știți dictonul homo homini lupus? Eh, filmul ăsta tocmai asta ne spune, că nu e deloc așa, că omul e mai mult decît un animal. Think so?

Ultimul pe listă e ”Chronicle”, adică un jurnal video al unui grup de trei adolescenți care se trezesc cu niște puteri de supraoameni. E un film-debut. Regizorul (Josh Trank) e debutant, scenariul e co-scris de regizor împreună cu Max Landis (da, fiul lui John), actorii sînt, mai toți, debutanți la acest nivel. Astea fiind zise și știute, filmul nu e o căzătură. Are un aer de prospețime care vine din dialoguri, din felul în care sînt portretizate personajele și chiar din felul în care este filmat. Aici exagerez nițel, pentru că asemănarea cu ”Blair Witch Project” și cu ”Cloverfield” e destul de evidentă. E un soi de mockumentar, care, dincolo de învelișul amuzant și povestea șugubeață, încearcă să pună niște întrebări ceva mai grave: cît de greu e să fii adolescent, cît poți suporta să stai în afara oricărui grup, cum ai (re)acționa dacă ai avea toată puterea din lume, stuff like that. Cu alte cuvinte, alegeri decisive...Am pus punctele de suspensie pentru că mi-am dat seama că am folosit cuvîntul ăsta pentru toate cele trei filme. Și chiar dacă e un fantasy, John Carter are și el o alegere decisivă de făcut, care nu e mai puțin importantă decît a unor oameni hăituiți de lupi, sau decît a unui adolescent care trebuie să-și omoare vărul. Cum să vă zic mai bine, e decizia dumneavoastră dacă filmele astea vor fi pasabile, ori ba. 

Galerie foto:

• 
• 
•