The Zero Theorem vs Fahrenheit 451

Filmul The Zero Theorem este o producție englezo – română de 13,5 milioane de dolari. Dacă multă lume îl cunoaște pe Terry Gilliam pentru The Imaginarium of Doctor Parnassus (2009), cred că ceea ce-l face cu adevărat celebru este faptul că a fost singurul membru al trupei britanice de comedie Monty Pyton care nu era englez get-beget.

Din păcate The Zero Theorem nu rulează în cinematorgafele din România și nici nu are prea multe șanse pe viitor. Se pare, însă, că o să apară pe DVD.

Deși Terry Gilliam pune în scenă un SF al lui Pat Rushin, se demonstrază foarte rapid că, uneori, timpul se mișcă mai repede decât filmul și imaginația. Astfel că SF-ul este prezent printre noi, fără să realizăm acest lucru, ceea ce îl face să fie mai puțin SF.

Multe elemente prezente în această peliculă sunt astăzi acceptate și folosite fără a li se contesta efectele. Vorbim de mașini ciudate, care mișună haotic pe străzi, de sisteme de supraveghere tip Big Brother orwellian, second life, sex virtual, job online - de acasă. Parcă nimic nu ni se mai pare SF, nu?

Chiar Terry Gilliam spunea că, după ce a filmat la București scenele cu ciudatele mașinuțe, întors la Londra, le vede peste tot.

În opinia mea, deși filmul conține multe elemente distopice, nu mai putem vorbi despre o distopie curată în cazul The Zero Thorem.

Dar hai, totuși, să vedem care sunt elementele care ne duc cu gândul la o distopie.

În primul rând, mediul este unul foarte încărcat, foarte agitat, lipsit de umanitate. Peste tot sunt oameni, dar nimeni nu pare că interacționează (singura interacțiune dintre oameni este cea accidentală, atunci când se lovesc pentru că nu-și iau niciodată ochii din tabletă sau din telefon). Oamenii se izolează fonic de mediul înconjurător zgomotos folosind căști audio.

În acest punct s-ar putea face o asociere interesantă. Se știe că aceste sisteme fonice, aparatele audio portabile cu căști, au fost prefigurate, cu mult înainte ca ele să existe, de către Ray Bradbury în cartea sa Fahrenheit 451, o distopie celebră, pusă în scena de Truffaut în 1966. Bradbury se și consideră, de altfel, inventatorul sistemului audio portabil cu căști pe care toată lumea îl numește Walkman, după brandul Sony.

Deși în general The Zero Theorem este comparat cu un alt film, tot al lui Terry Gilliam – Brazil -, eu voi face o serie de asocieri cu Fahrenheit 451 al lui Truffaut, pentru că aceste asemănări sunt prea stridente ca să le ignor. 

Putem porni de la culorile din ambele filme. Nuanțe stridente de roșu, galben, violet și mai ales roz te țin în priză, îți invadeză retina și viața, te copleșesc. Este un element depersonalizator, de dominație a mediului asupra individului, de mascare a personalităților prin contrast.

Tehnologia și informația sunt, de asemenea, abordate asemănător. Ele vin în întâmpinarea nevoilor personajelor conformiste. Evident că devin dușmanii personajelor principale care le contestă.

Eroii performează asemănător și au aproximativ același parcurs și același rol. Ei vin să conteste prezentul, să-l pună sub semnul întrebării, să chestioneze evidentul. Caută repere în trecutul șters și ascuns pe care le proiectează în prezent.

De aici, în ambele filme se rupe pisica, cum s-ar spune. Începe drama inițiatică a personajelor în căutarea scopurilor existențiale.

Numele personajelor principale sunt pline de simbolistică în ambele filme. Montag al lui Truffaut reprezintă un nou început, un restart sau reset (și numele unei companii de hârtie). Oohen a lui Gilliam, se pare că vine de la Ooheleth din Vechiul Testament și înseamnă preot sau professor. Această interpretare este încurajată și de casa lui Oohen, care este o biserică.

În ambele filme, personajul vorbește despre sine folosind persoana a doua plural, respectiv a treia în Fahrenheit 451. La Truffaut se spune că e depersonalizare, dar la Gilliam, devine mai interesant, căci, se pare că este o situație de recuperare a personalității, o împăcare a lui Ooehn cu sine.

Atât Montag cât și Oohen sunt terfeliți de regizori, sunt chinuiți, așa cum recunoaște Terry Gilliam, care îi oferă lui Oohen un final neașteptat de poetic. Știm că Truffaut nu s-a înțeles deloc cu Oscar Werner, impus de către producători în rolul lui Montag, dar știm că, totuși, Gilliam îl iubește pe Christoph Waltz.

Se mai desprinde, ca element comun, rolul personajelor feminine. Poate totuși mai mult în Fahrenheit 451, Clarisse – Julie Christie este factorul destabilizator, care declanșează ruptura lui Montag de prezent.

În The Zero Theorem, Bainsley jucată de Melanie Thierry are mai mult rolul de a-l distrage de la realitate, chiar dacă îl conduce într-o lume complet virtuală. Importanța călătoriilor ei denotă din faptul că îi trezește sentimente umane, dorință și speranță, repere pe care le atinge la sfârșitul filmului.

Am sentimentul că Terry Gilliam îi dă lui Ooehn un final fericit, îl trimite pe insula de vis alături de Bainsley și în felul acesta dă însemnătate existenței lui, iar pe final contestă The Zero Theorem, așa cum îi stă bine oricărui profesionist.

Sexul și mâncarea junk vin la pachet, prin comandă online (salut prezența Danei Rogoz pe post de pizza boy). Sexualitatea este prezentă în filmul lui Gilliam spre deosebire de Fahrenheit 451, unde, apropo, Truffaut intervine și trișează puțin cu Clarisse, care, în nuvelă, este o adolescentă.

Dar nu exagerează: sexul este reprimat în paradigma lui Truffaut și pornografia vag amintită prin revistele fără texte. Acum, sexul, pornografia sunt elemente conspirative, deci era normal să fie prezente în The Zero Theorem.

Se mai poate observa și o asemănare a personajelor negative. În același mod, ele nu sunt prezentate în mod antagonic față de personajele pozitive, ca într-un bestseller sau o producție Hollywood.

Personajele Management – Matt Damon și The Captain – Cyril Cusack (cu denumiri cheie în interpretarea firului narativ) sunt puse într-o lumină nu neaparat negativă, trezind - unor spectatori mai abili - chiar sentimente de apreciere.

Ei sunt genii ale răului, care se folosesc de personajele principale pentru a-și pune în aplicare planul diabolic, dar sunt inteligente și conștiente de acest plan. Diferența este că Management este răul în sine, iar Căpitanul este aghiotantul dogmei.

Aici se despart un pic și tipurile de sisteme diabolice. În Fahrenheit 451 avem o dogmă care figurează un soi de dictatură de tipul Orwellian, ceea ce noi asociem cu comunismul, iar filmul lui Gilliam prezintă (poate) prima viziune distopică de tip capitalist.

Acum e cazul să ne întrebăm dacă mai putem vorbi de distopii, în condițiile în care multe dintre elementele care ne fac să punem această ștampilă filmelor sau cărților au devenit realitate. Totuși, un lucru e clar. Atunci când Bradbury a scris nuvela, nu existau nici televizoare plate, nici aparate audio portabile.

La acest capitol consider că Ray Bradbury este mai inovativ decât Pat Rushin și Truffaut mai creativ decât Terry Gilliam. Dar, așa cum recunoaște însuși Gilliam, creativitatea este ucisă încet de tehnologie. Așa că, până apare The Zero Theorem (pe ecranele românești sau pe DVD), vă invit să (re)vedeți Fahrenheit 451 și, evident, să citiți nuvela lui Ray Bradbury.

Galerie foto:

• 
• 
• 
•