The Tree of Life - Cronică de film

Rectific: risca (la trecut) pentru că, la trecutu-i mare (cinci filme în 28 de ani), mare viitor (unul nou-nouț cu Ben Affleck pentru la anul) și cu toate poveștile apropos de ce exact a făcut dumnealui între 1978 și 1998 (adică între seminalul Days of Heaven și renașterea The Thin Red Line), juriul cannez, condus de un Robert De Niro mai somnanbul ca niciodată, n-a pregetat să-i acorde (asta e) cel mai previzibil Palme d’Or din istoria recentă.

Și, din nou, acest „cel mai așteptat film din 2011” trebuie numărat/cântărit/împărțit dincolo de premii sau basme – iar spectatorii vor alege, vizibil și drastic, două tabere.

De o parte cei extaziați de poezie, de misticism, de alegorie, de profunzime, de cealaltă parte – cei pentru care ridicolul bate la fund sublimul. 

Atenție – nici unii, nici ceilalți nu vor (nu pot?) rămâne indiferenți. Și unii, și ceilalți vor fi cumva de acord că personajul lui Penn nu prea avea ce căuta (sau nu așa), iar finalul... așijderea.

Cu toții vom vota actul 3 (interpretare, montaj, filmare, anvergură) drept unul dintre momentele esențiale de cinema dintotdeauna. Cât despre „geneza” cu alură de 2001 meets Discovery HD, the less said, the better.

Cu toate acestea (și datorită lor, sic!) un nou film de Terrence Malick – și în special cel de față – ar trebui văzut (spun confrații de peste ocean) de orice părinte și de orice copil. Și de către orice regizor, adaug eu.