Terapia de cuplu - cronică de film

If not...Well, aici intervin scenariștii și producătorii pentru care nu există subiect interzis, sau plictisitor. Acesta, subiectul, a fost spus și răs-spus, a fost povestit și răs-povestit de atît de multe ori (și nu numai de către cineaștii americani), încît la fiecare repunere pe tapet, mă întreb la ce bun? Un răspuns sincer și cu care, în general, mă mulțumesc, este numele actorilor. Sînt bucuros să revăd doi actori puși în rolul unui cuplu ajuns la vremea amintirilor care îi sîcîie.

Hope Springs nu ne prezintă o femeie și un bărbat cîrora le-au rămas doar memoriile, ci un cuplu care mai are ceva viață în el, dar aceasta este sufocată de rutina fiecărei zile, din care nu prea mai ai chef să ieși, mai ales dacă nici perechea nu dă semne vizibile de evadare. Ceva-ceva se întîmplă, totuși, pentru că acest mers liniar și totalmente plictisitor alături de cel pe care, cîndva, l-ai iubit, devine insuportabil. Soluțiile sînt, de cele mai multe ori, două: ori pleci, ori încerci să repari.

Asta face Kay (Meryl Streep), soția care vede cum căsnicia lor pălește, pentru că soțul Arnold (Tommy Lee Jones) este, parcă, anesteziat de viața împreună. Acum, reparația de care vorbeam depinde foarte mult de meridianul pe care viețuiesc cei ce au nevoie de raparații. Dacă meridianele trec prin Statele Unite ale A., cuplul dă fuga la un consilier marital; cel puțin, asta este soluția livrată de scenariștii hollywood-ieni. De cele mai multe ori, doar un membru al perechii fost-fericite apucă problema de...coperțile cărții de telefon și face programarea care le-ar putea fi salvatoare. În cazul Kay&Arnold, Kay e determinată și cumpără bilete pentru o vizită la clinica Dr. Feld (Steve Carell), a cărui carte o văzuse într-o librărie. Vorbeam despre actorii unor astfel de filme și iată, trei nume foarte mari, două dintre ele uriașe, iar al treilea într-un rol în care nu-și scălîmbă fața și nu stîrnește hăhăieli la fiecare apariție în cadru. De altfel, aproape tot timpul cît apare în secvențe, Steve Carell stă în fotoliu și vorbește cu cei doi pacienți ai săi. Pare plictisitor, dar nu pe el trebuie să cadă accentul, ci pe ”monștrii” din fața lui. Ce este plăcut la acest film care nu iese cu nimic altceva în evidență (dacă v-am spus subiectul, sigur nu veți avea dificultăți în a anticipa rezolvarea crizei...) este că perechea Streep-Jones funcționează ca unsă, sau, mai precis spuc, ca un mecanism bine uns pe vremuri, dar care acum începe să ruginească (în film, vreau să spun). E chiar o ”chimie” între figura brăzdată și taciturnă a lui Tommy Lee Jones, mereu abătută și, parcă, mereu absentă  și seninătatea și lumina care nu se stinge niciodată din privirea vie și mereu curioasă a lui M. Streep. Într-un anume fel, pentru Meryl Streep acest film este perechea lui Falling in Love și putem abera pe ideea că viața lui Kay este rezultatul fricii ei de a nu rămîne cu Robert De Niro, atunci...Da, delirez pe subiect.

Revenind la încercarea cuplului nostru de a reveni pe linia de plutire sentimentală, nu aveți mari surprize care vă vor fi dezvăluite, mari secrete care să zguduie, definitiv, viața celor doi. Altfel spus, intriga nu dă pe-afară de tensiune, dar, în felul acesta calm, placid, neforjat, personajele reușesc o apropiere simplă, blîndă, aș spune decentă, față de spectatori. Firește, e un film cu o țintă precisă: familia. Și nu mă refer la cea standard, părinți+doi copii. Aici ar fi bine să meargă doar părinții, mai ales că ”mititeii” sînt, acum, pe la casele lor și vin în vizită doar la ocazii. Una dintre acestea ar fi reînoirea jurămintelor părinților, pe plajă și înconjurați de toți cei dragi. Inclusiv și obligatoriu, alături (și) de terapeutul care le-a salvat căsnicia și viața. Atît căt a mai rămas.

Gata cu...gerontologia. Merg la ”The Expendables 2”...