Seven Psychopats - Cronică de film

Oscarizat în 2004 pentru scurtul Six Shooter și debutat în lungmetraj patru ani mai târziu, cu ultraviolent/hilarul In Bruges.

 În mod normal, cronica ar trebui să se încheie aici. Există vreun om în toate mințile (cinematografic vorbind) care să nu fie deja la coadă?!? Mă rog, presupun că și necredincioșii trebuie băgați în seamă, așa că fie: Seven Psychopats (de-a lungul filmului vă veți întreba dacă nu cumva sunt mai mulți... apoi veți pierde șirul), care se întâmplă cumva în jurul Hollywood­ului, comportă un scenariu în perpetuă dezvoltare, un scenarist în perpetuă mahmureală, niscai găinari ciorditori de căței, una bucată mafiot posesor (până la un punct) de cățel, un ucigaș mascat de mafioți (sau invers, nu mai țin minte), plus sânge, împușcături, replici care sună a împușcături și un iepure alb.

Cult instantaneu și candidat serios pentru titlul de „filmul filmelor anului”, violent și ireverent, inteligent și pertinent, Seven Psychopats aruncă în aer convenții și clișee, torpilează savant genurile și duce absurdul la rang de normalitate... cu o eleganță direct proporțională cu siguranța. Și încă n-am amintit aparițiile domnilor Michael Pitt și Michael Stuhlbarg, fantoma cât se poate de vie a lui Harry Dean Stanton sau odiseea sângeros/emoționantă a lui Zacharias...

Ideea e că vor trece zile bune, post-vizionare, până să începeți să vă întrebați nu ce exact ați văzut, ci cum exact ați văzut, hahaha! Și da, au existat voci care, tot post-vizionare, i-au sugerat lui Tarantino să se retragă – să nu exagerăm, totuși, dar poate nu i-ar strica să privească din când în când peste umăr.