Premii (ne)văzute

Pot să fiu mulțumit cu Ursul de Argint pentru contribuție artistică deosebită acordat lui Lutz Reitemeier, pentru imaginea frumoasă și studiată, în care lumina, naturală și creată, construiește și leagă un film lung și apăsător.

Mă uit mai atent pe lista cîștigătorilor și văd că din toate premiile importante ale ediției Berlinale 62, am bifat premiul publicului, Parada iugoslavului trăitor în America Srdjan Dragojevic și locul 2 al acestei secțiuni populare, DIAZ-D ont Clean..., al italianului Daniele Vicari, coprodus de Bobby Păunescu. Eu mizam pe Iron Sky și pe Parada, în ordinea asta, pentru premiul publicului, în parte pentru demența hiper-SF, amuzantă și foarte bine cinematografiată a finladezilor de la Energia Productions, regizat măiastru de Timo Vuorensola. Nu e rău nici așa, semn că publicul, indiferent că frecventează doar festivalurile, sau mănîncă pop-corn în sălile mall-urilor, e doritor de filme umane.

Nu le-aș spune comedii, sau drame, sau filme de autor, pentru că locul doi merge la DIAZ, ecranizarea unui moment tragic al foarte recentei istorii europene. Din nou, un film dureros de uman. Chiar și Ursul de Aur merge la o poveste cu oameni pe care atunci cînd îi privim (pentru că de cele mai multe ori preferăm să îi ocolim), îi identificăm cu dejecția societății.

Am fost neplăcut surprins de Ursul de Argint care acordat scenariului, pentru că am văzut filmul și m-am plictisit, deși aveam oarecare așteptări, mai precis spus curiozități. ”A Royal Affair” (regia Nikolaj Arcel), în ciuda atenției la detaliile tehnice, să la zicem, ale filmării (decoruri, make-up, sunet) suferă din cauza ritmului leșinat, punctat cu panseuri darwiniste de gimnaziu.

Mikkel Boe Folsgaard este convingător în rolul regelui Christian VII, cu aparența lui de infantilitate manevrabilă, deci premiul pentru cel mai bun actor este binemeritat, din tot ce am văzut eu. Cam atît despre premii pentru că atît am bifat din mulțimea de filme rulate la Berlinale 62.

E ultima depeșă bucureșteano-berlineză și imaginea, per ansamblu, e bună spre foarte bună. Filmele nu m-au impresionat, cu excepția Hugo (văzut în oraș), dar Berlinul e un oraș în care viața e plăcută. E mare, cu doar 3,5 milioane de locuitori (care în timpul verii rămîn vreo 800000...), deci foarte aerisit.

Curat, civilizat, colorat fără să fie bălțat și reconstruit fără să fie schilodit sau ciuntit, este locul unde voi reveni cu cea mai mare plăcere. Și nu numai la festival. Cu siguranță, Auf Wiedersehen îi spune Berlinului Florin Barbu.

Galerie foto:

• 
• 
•