Pielea în care trăiesc - Cronică de film în dublu sens

Povestea chirurgului tulburat de o seamă de evenimente tragice și, deopotrivă, dubioase a creat controverse încă de la Cannes, unde a fost prezentat în selecția oficială.

 
PRO

Am spus-o la Cannes, am spus-o post Cannes, o spun și acum: Almodovar pare să aibă un contract ferm cu festivalul, în care se stipulează că, oricine ar fi șef de juriu, nu care cumva să-i dea marele premiu. E drept că David Cronenberg a trișat, în 1999, și i-a trântit un meilleur réalisateur pentru Todo Sobre Mi Madre, e drept că și Wong Kar-Wai a făcut o manevră în 2006 și a premiat toate cucoanele din Volver, la pachet cu un meilleur scénario, dar Pedro n-a mirosit Palme d’Or-ul nici măcar în trecere.

To add insult to injury, anul ăsta academicienii spanioli n-au trimis la Oscar acest fascinant La piel que habito, ci „au prefe­rat” filmul lui Agusti Villaronga intitulat Pa Negre (nu știu, n-am consumat). Tirada asta nu e un soi de scrisoare deschisă a unul fanboy, ci se justifică după cum urmează: s-ar putea (timpul va decide) ca La piel que habito să fie cel mai îndrăzneț, provocator și complex film din cariera unui cineast care și-a construit stilul și faima făcând filme îndrăznețe, provocatoare și complexe.

Această primă colaborare cu Antonio Banderas de la Atame! încoace (deci de 21 de ani) este o combinaţie improbabilă (dar nu imposibilă, nu pentru Pedro) de melodramă gotică, horror cerebral şi poveste de dragoste damnat/bolnavă. Închipuiţi-vă că Douglas Sirk ar fi tras un remake hitchcockian după Les yeux sans visage al lui Georges Franju şi vă veţi apropia cumva de rezultat. Orice alt detaliu povestit sau analizat ar devoala surprize majore – și ar fi păcat să nu resimțiți emoția ultimei scene în toată splendoarea-i trist/implacabilă. Un film inclasabil și (încep să cred) inegalabil. Un film de Almodovar, deci.  

CONTRA

Tocmai pentru că știm ce fel de povești manipulează Almodovar, dar, mai ales, cum complică situațiile și le conduce pe terenuri mișcătoare, n-ar trebui să ne surprindă istoria foarte privată a chirurgului de școală nouă, pentru care trecutul tragic și alambicat justifică un prezent straniu, experimental și visceral.

O frumusețe aproape perfectă și cu o identitate misterioasă (Elena Anaya) este prizoniera unor experimente ilegale de chirurgie plastică ale unui medic sărit de pe fix, rece și precis (Antonio Banderas), din al cărui trecut sunt dezvăluite moartea violentă a soției mutilate de foc și cea a fiicei chinuite de dereglări psihice. La asemenea ingrediente de melodramă ambalate în formalismul filmelor de gen (experimente suspecte ale unor oameni de știință duși cu pluta ai căror pacienți sunt femei) se adaugă în partea a doua a filmului intrigi de familie, confuzii sexuale, răzbunări demente și chestionări filosofice.

Ce este rău în acest ghiveci pretențios (foarte frumos filmat, într-o mizanscenă particulară, marca Almodovar, fără greș) este nivelul superficial la care totul plutește, de la cum sunt chestionate identitatea, libertatea, puterea sau adevărul, până la amănunte hilare (tigrișorul este monument de kitsch, parol!), manipulări care nu duc nicăieri, cel mult la o confuzie băloasă. Răsturnarea spectaculoasă din a doua jumătate a filmului aruncă spectatorul într-un soi de ambiguitate voită, evident, care face ca toate personajele să fie umanizate și să aibă justificări. A quoi bon?

Astfel, filmul rămâne la nivelul la care se blochează personajul lui Banderas, rece și precis, fără o fărâmă de emoție și niciun dram de umor. Se ia prea în serios pentru un Almodovar de calitate.