Pe „şantierul” unui debut

De ce ai vrut să-ți faci debutul în lungmetraj cu această poveste?

Paul Negoescu: Am vrut să fie un subiect care să-mi fie aproape, în primul rând pentru că sunt destul de tânăr și nu am o experiență de viață prea bogată. Și mă gândeam că un film despre generația mea ar fi potrivit pentru debut, mai ales că n-au fost prea multe filme românești care să se adreseze segmentului ăsta. Dar nu pot spune neapărat că e un răspuns la necesitatea unui astfel de film pentru publicul tânăr; trebuie să văd întâi cum va fi primit de către public. Că altfel, tentative au mai existat, cu Liceenii mileniului 3, de pildă; nu-mi permit atâta îngâmfare încât să pretind că am facut un film care să mulțumească publicul. Mi-am dorit să fac un film despre generația mea și sper că vor exista spectatori care să-și pună niște întrebări după filmul ăsta, înainte să-l judece dacă e bun sau prost. Pentru că publicul de la noi are tendința să judece foarte repede filmele, în special pe cele românești, să le pună câte-o etichetă de genul “a luat premii pentru că arată mizeria din România”, fără să-și mai bată capul dacă filmul spune ceva și despre ei sau nu.

Te-a influențat presiunea debutului în lungmetraj?

PN: Da, eu cred că m-a influențat. Dacă până acum, la scurtmetraje, nu mă gândeam la spectatori, știind că scurtmetrajele au o distribuție limitata unui circuit festivalier și, cu noroc, câtorva emisii tv, de data asta, am fost mereu conștient că filmul urmează să fie proiectat în sălile de cinematograf și către publicul larg, care va avea roșiile și ouale pregătite să le arunce în mine, dacă irosesc banul public. Nu știu exact cum m-a influențat gândul ăsta, dar știu că el exista mereu, la un nivel inconștient. Și, probabil, am fost mai deschis decât de obicei unor compromisuri legate de coerența povestirii sau de ritmul de montaj, dar asta nu cred că face filmul mai puțin personal, pentru că tot din mine au ieșit lucrurile astea. Spun asta pentru că e, cumva paradoxal, împotriva principiilor mele. Mi se pare și incorect, dar și imposibil să încerci să împaci și capra și varza, iar atunci când începi să te gândești la spectatori, ei devin cumva co-autori ai filmului respectiv. Pot sa spun doar că am încercat, cât am putut, să nu las presiunea asta să mă afecteze atât de tare.

De ce ai vrut să faci parte din acest proiect, aici în calitate de scenarist? 

Vlad Trandafir: Un răspuns ar fi că, deşi am absolvit regie, lucrez şi ca scenarist. Pe urmă, mai e un motiv care ţine de relaţia mea cu Paul. Nu e primul proiect la care colaborăm, am fost în aceeaşi promoţie, iar Paul e probabil omul cu care am avut cele mai multe afinităţi. Pretenţios spus, e persoana în care am găsit un interlucutor preocupat de aceleaşi întrebări ca şi mine, cu privire la cinema. În fine, un al treilea motiv e că premiza scenariului mi s-a părut că poate conduce către o temă care mă interesa, şi mă interesează, foarte mult. Mă refer la relaţia, mereu complicată, dintre bărbaţi şi femei, la importanţa trăitului în cuplu şi la problemele care intervin odată cu el.

Care este particularitatea acestui film scris împreună cu Paul?

VT: Probabil că are, între altele, o particularitate tematică. O lună în Thailanda este un film despre raţiune, despre excesul de raţiune. Radu e cineva care râvneşte să-şi trăiască viaţa mai intens, mai liber de cenzurile impuse de raţiune, şi nu reuşeşte. E incapabil să trăiască la o temperatură mai înaltă, mai puțin supusă rațiunii și mai mult ghidată de instinct. Și, pentru că nu reușește, aşteaptă să vină chestia asta de la omul de lângă el. De unde nemulțumirea. Ideea că cineva pretinde că pleacă în căutarea dragostei și poate trece pe lângă un om, pe lângă o întâlnire semnificativă pentru destinul lui, pe motiv că are altceva prevăzut în agendă, ni s-a părut, amândurora, tragicomic. Un personaj căzut pe gânduri, într-o permanetă dilemă, care crede că totul se rezolvă cu mintea și care eșuează pentru că nu știe, n-are curajul, să facă act de prezență. Luându-ne mai la bani mărunți, ne-am zis că e un traseu existențial care seamănă cu un mic infern și că e ceva care ne pândește pe amândoi, deopotrivă.

Cărei necesități/reacții (profesionale, artistice, personale etc.) îi răspunde acest film?

VT: Că răspunde unei necesităţi şi profesionale, şi artistice, şi personale, în acelaşi timp, se înţelege. În cazul unui produs artistic, totul devine un pic personal. Mişto şi important, cu adevărat, e când ţi se dă prilejul să intri în relaţie cu mintea autorului, cu intimitatea lui. Dacă nu e personal, dacă e doar o oportunitate de a câştiga nişte bani sau de a face probă de oarecare virtuozităţi tehnice, atunci e destul de trist şi, moral vorbind, cam fără miză. Corect, deci, ar fi să spun că, fără să le excludă pe celelalte, răspunde unei necesităţi personale, aceea de a împărţi cu publicul o dilemă, un aspect de viaţă care mă preocupă şi la care n-am răspunsuri. Seamănă cu ieşitul la cafea, când simţi nevoia să împărtăşeşti unui prieten situaţia, complicată şi fără soluţii, în care te afli. Mi-a plăcut o spunere a lui Steinhardt, care îl citează pe Thomas More: "I trust I make myself obscure". Cred că despre asta e vorba. "Trag nădejde că sunt greu de înţeles". "Vreau să sper că nu mă exprim prea clar". În același timp, ofer, totuşi, o situaţie de viaţă care conţine în ea speranţe şi frământări care s-ar putea să mai fie şi ale altora. Iar experienţa, cinematografică, a unei asemenea situaţii poate face un lucru mic, dar esenţial, cred eu, acela de a ne aduce mai aproape unii de alţii, de a ne face conştienţi că sunt mai multe asemănări între noi decât deosebiri.

De ce ai vrut să faci parte din acest proiect?

Andrei Mateiu: Știam de acest proiect de ceva vreme, am citit scenariul și mi-a plăcut ideea de la început. Mă cunoșteam cu Paul din facultate și avusesem mai multe colaborări care se finalizaseră cu success. În anul 2008 am fost selecționați în competiția oficială pentru scurtmetraje în cadrul festivalului de film de la Berlin cu filmul Târziu asa că aveam toate motivele să mă implic în acest proiect. Totodată era și primul meu rol principal într-un film de lungmetraj și aveam si eu toata dispozitia si dorinta pentru acest proiect.

Pentru Paul este debutul în lungmetraj, pentru tine este primul rol principal într-un lungmetraj. Cum ați construit acest debut împreună?

AM: Nu prea am avut controverse și discuții tocmai ăsta este motivul pentru care lucrăm împreună, suntem pe aceeași lungime de undă. Mai degrabă am susținut împreună anumite păreri împotriva altora din echipă. A contat foarte mult și faptul că ne-am întâlnit la numeroase repetiții îninte de filmare și am avut multe discuții în perioada castingului. Așadar, tot ceea ce era de discutat a fost stabilit înainte de filmare. Eu cred că am colaborat foarte bine și dovada este filmul care a fost selecționat și apreciat în cadrul festivalului de la Veneția. A mai avut selecții și în cadrul festivalelor de la Namur, Zürich, Sevilla, Cottbus.

Care a fost rezolvarea cinematografică cel mai greu de găsit și de realizat?

PN: Cel mai greu a fost să găsesc limbajul potrivit în care să mă adresez publicului, fără să las impresia că-l desconsider, dar nici să-i dau mură-n gură toate informațiie. Alt lucru greu a fost în etapa scrierii scenariului, când încercam împreună cu Vlad să vedem cât de mult putem să apăsăm pedala nefirescului. Pentru că stabilisem deja că acțiunea filmului se va petrece în 24 de ore, firul narativ era deja bătut în cuie, iar noi trebuia să dăm dinamică filmului, fără să iasă niște secvențe trase de păr. Ne doream să rămână impresia de poveste care se poate întâmpla oricând, oricui și oriunde, să fie genul de situație care se poate întâmpla la fel de bine și în absența unei camere de filmat. Dar, în același timp, personajul trece printr-o despărțire și printr-o împăcare în doar vreo 3 ore, așa că orice element pe care l-am fi adăugat putea să faca să sară în aer firescul situației care și-așa era la limită.

Ce ți-a plăcut și ce ți-a displăcut la personajul tău?

AM: Mi-a plăcut faptul că modul lui de a gândi nu este departe de ceea ce gândesc mulți tineri din ziua de azi și vreau să-ți spun că în trecut mi-au trecut prin cap și mie foarte des gânduri de același gen. E vorba despre nesiguranța și instabilitatea pe care ți le creeaza sistemul și societatea în care trăim. Nu mi-a displăcut nimic, însă poate l-aș judeca puțin pentru faptul că-și părăsește prietena tocmai în seara de revelion, e puțin cam “nemilos”, dar, pe de alta parte, cred că paharul se umpluse și avea motive să o facă.

Care a fost scena cel mai greu de jucat?

AM: Secvența despărțirii de Adina. Am filmat între orele 12 și 4 noaptea și era atât de frig încât atunci când nu era camera pe mine nu puteam să mă abțin și pur și simplu îmi clănțăneau dinții în gură. Cred ca erau minus 10 grade afară, iar între duble ne încălzeam cu supe instant calde, ceaiuri, stăteam cu pătura pe noi. A fost greu din punct de vedere fizic, dar alte probleme la filmări nu prea am avut.

Există schimbări majore de la filmul pe hârtie până la cel de pe ecran?

VT: Există, dar nu le-aş numi majore. Au fost, însă, destule "minore" si nu e mic răul cel mai mic. Motivul pentru care s-au schimbat lucrurile ţine de talentul lui Paul. Paul nu e doar un tip inteligent, e şi un om foarte viu, care ştie că un scenariu este doar un punct de pornire, un document care de multe ori se mulţumeşte să te ghideze, doar, de-a lungul filmărilor. A te ţine cu dinţii de litera scenariului poate să fie probă de disciplină, de coerenţă faţă de ce ţi-ai propus, dar şi de o mare naivitate. Să te arăţi opac faţă de circumstanţele în care au loc filmările nu e neapărat rigoare, e mai degrabă semn că refuzi realitatea, aşa cum e ea, şi până la urmă un mod, perdant, de a nu primi ce are ea de oferit. Au fost astfel de modificări, dar n-aş putea să le numesc fără să divulg amănunte din film. Au intervenit pe planuri foarte diferite: în ce priveşte punerea în scenă, în ce priveşte amplasarea personajelor în cadru, în privinţa dialogurilor, de interpretare, chiar. Pe scurt, Paul a reconsiderat periodic detalii, pe de o parte din dorinţa de a se adapta la mediu, pe de altă parte pentru a nu-şi refuza o anumită spontaneitate creativă. Obiectivul, cred, a fost să obţină un produs personal. Or, există mereu, în meseria asta, o ispită de a te bloca, chipurile pe motive raţionale, în nişte decizii luate anterior. E riscul de a nu fi prezent, de a nu împinge lucrurile până în ultimele lor consecinţe.

Bio Paul Negoescu

Paul Negoescu s-a născut la Bucureşti în 5 septembrie 1984, iar în 2007 a absolvit regia la UNATC Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" , iar în prezent este preparator universitar, secția regie, și director artistic al festivalului de film Timishort. După un lung șir de scurtmetraje selectate și premiate la în festivaluri internaționale de film (Examen, Acasă, Radu + Ana, Târziu, Renovare, Fabulosul destin al lui Toma Cuzin, Derby, Orizont), anul acesta își face debutul în lungmetraj, cu O lună în Thailanda.

Bio Andrei Mateiu

Andrei Mateiu s-a născut la 27 august 1982 și a absolvit actoria la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale". Pe lângă roluri în piese de teatru, Andrei Mateiu a jucat în Târziu (2008), regia Paul Negoescu, Strung Love (2010), regia Victor Dragomir, Aurora (2009), regia Cristi Puiu, Între prieteni (2010), regia Ozana Nicolau. Rolul din O lună în Thailanda reprezintă primul rol principal intr-un lungmetraj.

Bio Vlad Trandafir

Vlad Trandafir este născut la 30 iunie 1981. A semnat regia și scenariul unor scurtmetraje, Supermarket, Datorie, Sinopsis docu-dramă, Fabulosul destin al lui Toma Cuzin (împreună cu Paul Negoescu), După-amiază în Drumul Taberei (în care și joacă) și a fost asistent de regie pe platourile de la Tertium non datur, regia Lucian Pintilie, și Aurora, regia Cristi Puiu.

Galerie foto:

• 
• 
•