Pe românește, despre câteva morți și-o nuntă

Moartea Domnului Noul Val nu ne ia pe neașteptate, nu e o moarte subită. Domnul dădea de mult semen că nu se simte bine. En fin… Să vedem acum cine sunt urmașii sau rebelii.

Două zile m-am hrănit cu filme românești, nu până am crăpat (ca-n campania de anul acesta a Festivalului), chiar aș mai fu pututu duce, dar anul acesta nu se întâmplă prea multe în cinemaul autohton. Mai mult decât atât, regizorul Cristian Mungiu a refuzat să-și aducă la TIFF filmul După dealuri, premiat la Cannes, pentru a-l conserva până la toamnă când va avea premiera. Este foarte discutabilă și bizară opțiunea lui de a nu-l arăta la TIFF, festivalul care l-a sprijint întotdeauna și locul în care oamenii s-au putut bucura de filmul românesc, așa cum nu se întâmplă niciodată la premierele individuale autohtone. En fin … Să vedem dacă explozia cinefilă din toamnă îi va satisface dorințele și planurile lui Cristian Mungiu.

Ultimul film al regizorului Radu Gabrea Trei zile până la Crăciun este un produs inutil și foarte trist din toate punctele de vedere, cinematografic, documentar, artistic etc. Construit din fragmente de arhivă (imagini de la demonstrațiile din București, de la TVR) și bucăți ficționalizate cu Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu (Constantin Cojocaru și Victoria Cociaș) în ultimlele lor trei zile de viață. Peste aceste figuri istorice a trecut extrem de puțin timp pentru a le putea interpreta într-o ficțiune, iar impresia de amatorism și provincialism artistic sunt de neevitat într-un caz ca acesta. Dincolo de asta, sărăcia narativă și suficiența în bucățile ficționalizate nu conduc acolo unde poate regizorul ar fi vrut să ajungă, adică la un fragment din rămășițele de viață ale acestui cuplu și drumul lor către moarte. Tocmai din pricina aceasta, nimic din posibila reconstituire a traseului celor doi și a discursurilor lor nu înseamnă, în fapt, absolut nimic, nici ca document, nici ca privire umană.

TIFF a adus pee crane după 40 de ani de la premieră filmul regizorilor Mircea Veroiu și Dan Pița, Nunta de piatră, într-o proiecție ireproșabilă. La vreme aceea, filmul a dărâmat căteva canoane și a însemnat școală de film pentru cei mai mulți din regizorii români talentați, iar acum revăzut încă înseamnă și impresionează foarte mult, chiar dacă stilistica cinematografică a tot fost folosită de atunci încoace. La vremea când l-am văzut la televizor, memoria a reținut un film unitar care i se datorează extrem de mult și directorului de imagine care a lucrat ambele părți, Iosif Demian, și a muzicii folk avangardistă semnată de Dorin Liviu Zaharia și Dan Andrei Aldea. Însă, cu toate aceste elemente, acum mai emoționant și poate mai interesant și mai nuanțat îmi pare partea semnată de Dan Pița.