[ X ]
Acest site foloseste cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor. Aflati mai multe...
abonare newsletter | caută:
Ileana Bîrsan publicat la: 4/01/2012
Pe marginea unor povești extraordinare

Pe marginea unor povești extraordinare

Documentarele regizorului Claudiu Mitcu descoperă personaje marginale în povești excepționale, așa cum se întâmplă și în ultimul său film, Noi doi, primul film românesc despre o relație homosexuală.

Despre povestea de dragoste a unui foarte tânăr cuplu, despre începuturi și despre calitățile unui documentarist, într-un interviu de Ileana Bîrsan

Ultimul tău film urmărește povestea de dragoste a unui cuplu de homosexuali, filmată chiar de ei. Ți-a fost teamă de acest subiect?

Da, la început, mi-a fost teamă să nu creadă lumea c-am căutat ceva senzațional și să ies în evidență.  A fost poate mai bine că n-am făcut filmul așa cum inițial îl aveam în  minte încă de acum cinci ani, pentru că, între timp am  mai făcut două documentare, și cred că e mai puțin probabil ca la al patrulea film, după două filme produse de HBO România (Australia și Circul vesel), să spună lumea că am căutat un subiect tabu, care să scandalizeze.
Acum, singura mea teamă cu următorul film este legată de reacția posibililor subiecți care s-ar putea să bată în retragere pentru că ultimul film din CV este despre un cuplu de homosexuali.


Care este diferența între proiectul de acum acum cinci ani și filmul Noi doi?

Diferența e mare. De fapt, este un alt film.  Dar nu regret absolut deloc, dincontră, mi se pare că până la urmă filmul are propria lui viață. Pentru mine, cea mai mare realizare este că l-am făcut. Abia acum realizez că a fost foarte dificil totul, că fiecare și l-a dorit altfel sau l-a văzut altfel, numai că, din interior, știu foarte bine că atât s-a putut în momentul acesta. Și Cristi (Pietrăreanu) și George (Măcioacă) au avut foarte mare curaj și le mulțumesc pentru asta. Simt eu că o să le mulțumească mulți. Curajul pe care l-au avut ei nu l-au avut mulți cu care am vorbit în perioada de pregătire a filmului. Am bătut la multe uși, și până să ajung la Asociația Accept, unde i-am întâlnit pe cei doi, a fost o căutare destul de grea pentru că, pe de-o parte, era o lume străină mie, pe de alta, nimeni nu vroia să-și asume riscul expunerii. Subiectul ar fi fost ușor de exploatat în sensul senzațional, dar nu mi-am propus așa ceva; filmul este cinstit și corect. Sunt curios dacă după acest film se vor mai face și altele pe tema asta.

 

Ai așteptări în privința reacțiilor spectatorilor?

 Ce constat e că toată lumea vrea să-l vadă. Nu am nicio așteptare, nu am făcut acest film pornind de la vreun calcul. Atunci când fac filme nu mă gândesc nici la un public țintă, nici la  festivaluri. Nu am niște obiective bine trasate și nici nu cred că am vreun public. În general, nu cred că se poate vorbi despre public la filmele documentare. Am făcut filmele pentru că mi-a plăcut și mai departe am avut noroc, pentru că filmele chiar au fost văzute. Singura mea teamă cu următorul film este legată de reacția posibililor subiecți care s-ar putea să bată în retragere pentru că ultimul film din CV este despre un cuplu de homosexuali. E genul de film din care fiecare înțelege ce vrea. Am făcut filmul cu gândul la unul dintre prietenii mei care a ales să plece din țară, pentru a putea fi el însuși. El a plecat din țară nu pentru că avea probleme financiare, ci pentru că altfel se mințea pe el. Și probabil ca el sunt mulți alții și după ce am făcut acest film mi s-a confirmat că așa stau lucrurile. Cred că e un motiv destul de întemeiat să fac filmul ăsta. Faptul că unora le-a plăcut acest film,  că alții se așteptau la mai mult, iar alții sunt scârbiți că se sărută doi băieți, chiar ține de fiecare om. Eu doar am încercat să le arăt oamenilor o realitate pe care o tolerează prea puțin.

Cum ai ajuns să faci primul tău documentar, Nisipuri?

Nisipuri l-am făcut din dor de un sat în care se născuse mama și unde mă dusese de câteva ori la un bâlci. N-am avut, inițial, intenția de a realiza un documentar, cred că a fost mai mult o chestiune intimă. Dar am fost încurajat și comunicarea cu cei din sat a fost destul de lejeră și simplă, și a ieșit un film, care mie acum mi se pare lung. Dar, culmea, e că Nisipuri este filmul care a circulat cel mai mult prin festivaluri, în vreme ce aici a avut câteva vizionări. Poate că voi face o proiecție cu el cândva.

Ai vrut să mergi mai departe cu filmul documentar?

Aveam în minte să merg mai depate, pe undeva prinsesem gustul și mi se părea că pot să comunic cu oamenii. Cred că o primă calitate a unui documentarist este priceperea de a comunica cu oamenii, pentru ca ei să înțeleagă ce vrei să faci. Mă simt foarte confortabil făcând documentar observațional, îmi place să vorbesc cu oamenii, să mă cunoască, să simtă ce doresc, după care să ignore camera. Deja aveam pregătit un al doilea documentar, numai că am avut șansa să mă caute Tudor Giurgiu care avea subiectul despre echipa națională  de fotbal compusă din oamenii străzii, care participau pentru prima oară la un campionat mondial. Și cred că a ieșit o poveste interesantă, iar Australia este, cu siguranță, filmul cel mai vizionat aici, filmul cu care lumea a aflat că fac documentar.

 

Care a fost cel mai greu moment al muncii tale de documentarist?

 Cel mai dificil a fost când am filmat pentru Australia, în canale și în niște clădiri părăsite. Am simțit cea mai multă presiune, era o atmosferă încărcată. Eu cunoșteam un singur om, pe cel pe care îl filmam, și am ajuns într-un loc unde erau încă cinci, șase persoane, dintre care două drogate, care puteau să aibă orice reacție.

 

Dacă ne uităm la personajele pe care le-ai ales, toți sunt niște marginali. 

 Cred că la Circul vesel, Cătălin Cristuțiu mi-a atras atenția că fac filme cu “oameni aflați la marginea societății”, citez din el. Sincer, n-am realizat până atunci. Da, se poate să fie o chestiune personală. Dacă eu sunt interesat de un anumit subiect, probabil că mă apuc să-l fac. Altfel, refuz subiectele. De pildă, deși am primit propunerea, n-aș putea face o docu-dramă, un film istoric, cu reconstituiri, la care cred că m-ar pufni râsu’ și n-aș crede absolut deloc în el.

Poți vorbi despre următoarele tale povești?

Deocamdată sunt în faza preliminară, ar fi vreo trei teme, dar deocamdată cântăresc lucrurile, văd și aleg oameni, ascult povești. De pildă, aș vrea să fac un film despre copii care se joacă, copii de la țară, copii de la oraș, din câteva regiuni ale țării, să observ cum își stabilesc ierarhiile. Chiar în vacanța de iarnă voi filma într-un sat , sper să fie zăpadă să-I pot prinde la derdeluș. Apoi vin în București unde sper să primesc acceptul părinților de a le filma copiii jucându-se. Va fi destul de delicat. “Vine ăla care a făcut un film despre gay să filmeze acum copii”.

Dar tu ai un copil.

Da, ideea filmului a venit, cumva de la Nina, fetița mea. Stau destul de mult cu ea și e foarte frumos când și cum se joacă, să observi cum se desfășoară joaca.