O sâmbătă cu LSD și ”manifeste” din elicopter

Peste o jumătate de oră începea documentarul ”LSD: Substanța lui Albert Hofmann/ The Substance: Albert Hofmann's LSD”, la finalul căruia spectatorii puteau vorbi cu regizorul Martin Witz, care tocmai aterizase la Cluj. Era și debutul meu ca moderator al unor sesiuni de q&a.

În anul 1943, chimistul elevețian Albert Hofmann descoperă, oarecum din întîmplare, o substanță care va deveni legendară, adorată, tolerată și interzisă, cunoscută prin trei inițiale: LSD, adică acid lysergic dietilamid. Documentarul face un fel de rezumat al atracției și fascinației pe care acest psihedelic le-a constituit asupra noastră încă de la momentul apariție sale. L-am întrebat pe regizorul elvețian cum a apărut idea acestui documentar și mi-a răspuns că din propria experiență de acum de mai bine de 20 de ani, cînd a folosit LSD. Construcția filmului este destul de clasică, cu intervenții ale celor implicați în descoperirea, folosirea, studierea acestei substanțe. De departe, cea mai interesantă apariție este cea a inventatorului LSD, Albert Hofmann fiind, la 100 de ani, un om perfect coerent, relaxat și cu o privire foarte clară asupra propriei invenții. Dealtfel spunea că dacă un chimist nu e şi credincios, atunci nu e ceea ce trebuie să fie, va fi mereu  neîntregit. Un alt lucru pe care l-am aflat de la regizor a fost că, după ce, finalmente acceptase să aibă o întîlnire cu Martin Witz, cu patru zile înainte de data fixată, omul de știință moare, la 102 ani. Un moment trist și delicat pentru soarta documentarului aflat în pregătire. Norocul a fost că, din materialele video cu apariții ale lui Albert Hofmann, au putut fi utilizate unele pe care le filmase un regizor german și care erau potrivite cu conceptul pe care-l gîndise M. Witz. Marea calitate a ”LSD: Substanța…”  este că nu intră în conflicte pro și contra, ci doar prezintă puncte de vedere. L-am întrebat, la un pahar de bere, de ce a ales să nu aibă celebrități care să-și prezinte experiențele personale. De fapt, vorbise cu Peter Fonda (alegere influențată de o secvență din ”Easy Ryder”), acesta acceptase, ba chiar păruse ca ideea să-i placă, numai că după ce regizorul elvețian a revenit cu fondurile strînse, actorul american nu i-a mai răspuns. Pînă la urmă, agentul acestuia i-a spus că nu mai pare o așa de bună idee… Eu vă spun că  e una foarte bună dacă reușiți să vedeți acest documentar.

Seara cinematograful ”Florin Piersic” (ex-Republica) a fost survolat de un elicopter care a lansat manifeste. Nu, nu era nici o manifestație, nu fugea nimeni de pe vreun acoperiș, era proiecția filmului ”Diaz: Don't Clean Up This Blood”, regia Daniele Vicari, Italia. Este povestea incredibilă și zguduitoare a ”The most serious suspention of democratic rights in a Western country after the Second World War.”, așa cum atenționa Amnesty International. În iulie 2001, Summit-ul G-8 de la Genova devine scena unei intervenții de o rară brutalitate a poliției italiene asupra școlii ”Diaz”, unde au bătut bestial, arestaț, măcelărit 93 de tineri, majoritatea protestatari anti-globalizare și jurnaliști care nu opuseseră nici o rezistență. Filmul a avut premiera mondială la Berlinale (unde a obținut premiul 2 al publicului), iar la Cluj au fost prezenți Bobby Păunescu (co-producător, alături de Domenico Procacci) și o parte din echipa din România. Dealtfel, din cauza subiectului, cea mai mare parte a filmărilor a fost realizată în București. Premiera pentru cinematografele din țară va fi în octombrie. Pînă atunci, vă mai spun că proiecția a fost urmată de o sesiune q&a, cu spectatorii  care erau foarte șocați de ce tocmai văzuseră. Repet, șocul e dat de faptul că tipul ăsta de violență a statului este neobișnuit cu rigorile și cultura occidentale. Poate greșesc, dar dacă ne-ar fi fost prezentate evenimente similare dintr-o țară africană, asiatică, reacția n-ar fi fost atît de puternică. Lucru, dealtfel, foarte trist.

TIFF continuă. 

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
•