Mostra Internazionale D’Arte Cinematografica, Venezia 2012

Așa cum îi stă bine unui festival de film respectabil, primele proiecții au fost făcute cu o zi înainte, astfel că ieri am participat la un mic maraton cinematografic: 3 filme, sau 7 ore și jumătate de vizionări. Debutul a fost Shokuzai/Penance (Japonia, regia Kiyoshi Kurosawa, 2012, cu Kyoko Koizumi, Teruyuki Kagawa, Yu Aoi, Eiko Koike, Sakura Ando, Chizuru Ikewaki), un film de televiziune în cinci episoade (270 minute), care a fost prezentat aici într-o proiecție integrală, cu o mică pauză după al treilea episod. Deși par multe minute, chiar și pentru un film de festival, povestea și povestirea sunt bine spuse, iar aparenta lentoare e doar o impresia. Recunosc că, la un moment dat, mă cam plictisisem, dar nu cu acest sentiment am rămas la final. E totuși, un thriller, cu o intrigă clasică, în care trebuie să aflăm cine este ucigașul unei fetițe. Lucrurile se complică de la început, pentru că prietenele micuței victime, Emili, l-au văzut pe criminal, dar nu pot da nici un fel de amănunt nici poliției, nici mamei lui Emili (Asako). Aceasta le spune celor patru mici martore să facă orice este posibil pentru a-l găsi pe ucigaș, altfel vor plăti o ”penitență” pe care ea o va aproba. După 15 ani viețile tinerelor de acum sînt nu atît distruse, cît tarate, marcate de întîmplarea din timpul copilăriei. Patru din cele cinci episoade sînt construite în jurul fiecăreia dintre ele, elementul comun fiind mama lui Emili, care le vizitează și le amintește de ”penitență”. Ultima parte face dezvăluirea finală (cine este ucigașul), dar ne și dezvăluie motivația acestuia, mult mai importantă. Construit cu inteligență, cu un ritm propriu care duce înainte povestirea într-un crescendo constant, cu fiecare personaj/episod individualizat și prin muzică, filmul face și o mică incizie, suficientă scopului, prin cultura japoneză, în special prin ceea ce înseamnă locul&poziția femeii în societatea contemporană. Cu scurte reverențe făcute filmelor de gen, lui Hitchcock (secvențele în care personajele conduc mașini sînt filmate în studio, în acea manieră), dar și cu intervenții ale destinului care mie mi s-au părut prea forțate (probabil că așa erau și în romanul-sursă), Shokuzai e un film pe care merită să-l căutați și să-l vedeți pe tv, unde cred că ”funcționează” mai bine.

A urmat Bait 3D (Australia-Singapore, 2012, regia Kimble Rendall, cu Xavier Samuel, Sharni Vilson, Julian McMahon, 93 minute), un horror care are o idee foarte ofertantă: după un tsunami, cîțiva oameni sînt blocați într-un super market inundat, iar prin apă mișună doi rechini măricei. Idee bună, rezultat comic, iar formatul 3D e folosit ”decît” pentru senzații ieftine și extrem de previzibile (rechin filmat de sus cînd sare cu gura&colții larg deschiși către un om, resturi de trupuri plutind prin apă șamd) . Prima comparație care-mi trece prin minte este Pirahna 3D,  destul de recent văzut și pe ecranele noastre, doar că acolo era vorba și de mult umor gros (mai bine spus, glumițe), care declanșau hăhăîelile. Aici zîmbetul, cel mult, e cauzat de ridicolul scenariului și al realizării. Oricum, sper să nu-l văd pe la vreun mall bucureștean...

Ultimul film a fost, pentru mine, și cel care mi-a plăcut cel mai mult din această primă zi de filme la La Mostra . Enzo Avitabile Music Life (Italia-SUA, 2012, regia Jonathan Demme, cu Enzo Avitabile, Eliades Ochoa, Luigi Lai, Trilok GurtuGerardo Nunez și mulți alții, 80 minute) este un documentar despre muzicianul Enzo Avitabile, napoletan, a cărui muzică nu o pot clasifica, pentru că e un amestec unic de note, versuri, stări, întîniri care vibrează și umple toate spațiile pe care le întîlnește. Nu e ceea ce se numește un film concert (în genul a ceea ce a făcut Martin Scorsese cu Rolling Stones), chiar dacă muzica e peste tot, în întîlnirile lui Enzo cu invitații săi, în plimbările acestuia prin locurile copilăriei, sau în amintirile sale. Eu nu știam nimic despre acest nume, dar m-a cucerit pentru că este simpatic și atașant. Și deși  nu-mi place deloc muzica cu mesaj social, implicată, ceea ce am auzit aseară a fost una dintre surprizele frumoase care-mi vor rămîne din acest an. Poate și pentru că e, în principal, poezie cîntată, al cărei mesaj nu îneacă, nu sufocă sonoritățile, nu cheamă la luptă. M-am lăsat dus de muzică, ale cărei versuri sînt, predominant, în dialectul napoletan și nu vreau să spun nimic despre scăpările filmului ca atare. Pe lîngă muzică a mai fost ceva bun: felul în care personajul Enzo Avitabile nu se dă în spectacol pe teme sociale. El doar cîntă, nu face declarații, nu ceartă lumea și nu face morală de pe piedestal. Nu e puțin lucru.

E timpul să plec la film(e). Azi voi avea prima întîlnire cu competiția principală, pentru Leul de Aur. Și poate am timp și noroc să găsesc și un disc cu Enzo Avitabile. Ciao! 

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
• 
•