Mihaela Sîrbu, despre dragoste și demonii domestici

La început a fost germanistica, apoi actoria. Cum s-a petrecut această cotitură?

N-a fost chiar o cotitură, germanistica a fost o soluție de fugă pe moment. Când am terminat liceul, la actorie erau 4 locuri și, deși m-am pregătit pentru actorie, în ultimul moment m-am răzgândit, probabil, de teama unui eșec inevitabil și am dat la ce știam eu cel mai bine, germana. Am intrat la germanistică cu gândul să termin mai întâi facultatea și sa dau pe urma la teatru sau sa prind un moment pe parcurs. Am avut noroc că a venit Revoluția și chiar am putut să dau. In vara de dinainte au fost plânsete, pentru că am încercat să-mi scot dosarul de la facultatea de limbi straine și nu m-a lăsat secretara, m-am dus cu mama, secretara n-a fost de acord, a spus că nu-și riscă ea ultimii ani până la pensie, pentru că era chestie de pușcărie. Nu aveai voie să dai la altă facultate daca erai déjà inscris undeva, pina la Revoluție. Germanistica a fost prima mea iubire pentru că vin din Ardeal, de la Mediaș și vorbesc germana de la 2 ani.


Ați jucat foarte mult teatru, și printre altele, teatru de improvizație. Până la cele două filme recente, Tatăl fantomă și Toată lumea din familia noastră, nu v-a mai interesat filmul sau nu s-a întâmplat, pur și simplu?
Am jucat în scurtmetraje de școală, am lucrat cu Hanno Hofer, cu o regizoare care acum este în Canada, Camelia Bacos, și cu alti colegi de-ai mei, Radu Ionescu, Tudor Giurgiu, Manuel Srbin. Am jucat un rol mic la Mircea Veroiu… A fost întotdeauna interes pentru film. De fapt, cred că orice actor își dorește să facă film. Doar ca e nevoie si de sansa.

Experiența jocului în film alături de un partener este foarte diferită de cea din teatru?

 N-aș spune. In teatru am jucat în general in producții mai mici, care se bazau in general pe relațiile dintre personaje. Am făcut multe piese în două, trei, patru personaje. Ca si in film, in acest gen de teatru, relatia cu partenerul, atentia asupra lui, sint foarte importante. Marea mea spaimă ca actriță de film este să nu fiu teatrală iar ca actriță de teatru mi s-a spus deseori ca joc filmic. Astea sunt reproșuri pe care le-am auzit. Si mi-a fost greu să depășesc această spaimă.

Filmările pentru Tatăl fantomă s-au desfășurat cu pauze, între 2008 -2010 ,  iar cele pentru Toată lumea din familia noastră în 2011. Cum ați lucrat cu cei doi regizori, Lucian Georgescu și Radu Jude? Ați avut emoții în egală măsură?

Cu Lucian Georgescu am lucrat foarte relaxat, el mi-a dat foarte multa libertate, am improvizat foarte mult, ne-am jucat. Aveam mari emotii, pentru ca era primul meu rol important. La Radu Jude, filmându-se într-un apartament, m-am simtit initial oarecum limitata la o miscare foarte precisa, dictata de spatiu, si oarecum si de gusturile lui Radu. A durat putin pina am gasit un numitor comun. Dar emotii am mereu, mai ales in primele zile de filmare.

Sunt diferențe majore între filmele pe hârtie și cum arată ele, acum, pe ecran?

La Lucian cred ca este o diferență destul de mare  între prima variantă de scenariu pe care eu am citit-o și ce-a ieșit în film. Lucian a rescris mult, sunt scene care n-au mai intrat in film, au existat refilmari, de pildă finalul. De unele diferente eram conștientă si in timpul filmarii, de altele nu. Filmul lui Lucian  a fost o surpriză atunci când l-am văzut la TIFF. La Radu aproape că nu exista diferențe,  si totuși, a fost un șoc când am văzut filmul. Eu aveam senzația că am jucat altceva decât ce vedeam, am perceput altfel situația atunci când am jucat-o decât atunci când am privit-o. De exemplu, scene grele, de o violență incredibilă la filmare, mi s-au părut mai soft în film. Deși se pare că nu sunt, mai ales pentru cineva care le vede pentru prima oară.

Vă plac personajele pe care le jucați? Se poate întâmpla să nu te atașezi de un personaj, chiar dacă îl joci impecabil?

Personajul din filmul lui Radu este mai aproape de ceea ce imi place mie să joc. N-aveam cum sa nu ma atasez de el. La filmul lui Lucian am avut spaima că trebuie să fiu cumva “romantică”. Și mi-e greu să joc într-un film de dragoste. Mi-e mai ușor să joc într-un film în care ne spargem capetele. Aveam senzatia, poate este o prostie, ca in filmul de dragoste ești presat de tot felul de lucruri, trebuie să arăți bine, spectatorul să simtă că meriți să ai această poveste de dragoste, mai ales cind joci alaturi de un actor atit de carismatic ca domnul Iureș. Pe când într-un film in care te certi, poti sa fii oricum, fiindca asta se poate întâmpla oricui. Si asta m-a relaxat.

Care a fost piedica cea mai mare în dezvoltarea personajului în "Tatăl fantomă"?

Povestea se desfășoară pe o perioada mai lunga de timp si problema a fost să văd cum dozez relația cu personajul jucat de Marcel Iureș. Cum dozez interesul, atracția, care e momentul în care personajul meu se implica, pentru că e prins cumva între viața neîmplinită alaturi de un barbat și o relatie noua, care are potențial. Insa relația unui străin cu o româncă e apăsată de tot felul de prejudecăți, gen vine americanu’ și te îndrăgostești și pleci cu el. Nu vroiam să para genul acela de relatie “bazata pe interes”. În plus, personajele au o vârstă cind lucrurile poate ca nu mai sint atit de simple. A fost o căutare atenta, am încercat să găsesc un drum propriu și să văd ce relație se naște, cum curg lucrurile.

Vorbind de improvizație, în filmul lui Radu Jude, "Toată lumea din familia noastră", a fost loc de improvizație?

Nu foarte mult in ceea ce priveste textul, adică mai scoteam o replică, mai schimbam un cuvint. Chiar râdeam cu colegii mei, la inceput, se întâmpla uneori să facem glume si sa exagerăm la repetitii și lui Radu să-i placă și să păstreze. Așa că a devenit un pic înfricoșător și ne-am hotărât să rămânem la textul de pe hârtie, care mergea déjà sufficient de departe. Apoi filmul fiind într-un timp și spațiu unitar, lucrurile curgeau unele din altele, nu era loc de schimbări majore. Improvizatiile de text ar fi putut devia lucrurile de pe traseul lor. Si apoi oricum se vorbea déjà destul in film.
La filmul lui Lucian insa, un road-movie despre doi oameni care abia se cunosc, ne-am dat seama, de pildă, la un moment dat, că ne trebuie niște scene de legătură; oamenii merg cu mașina și nu-și spun doar lucruri importante, vorbesc nimicuri, oamenii mai spun și prostii. Iar pe astea le-am improvizat. Ca urmare a improvizației a aparut și tema muzicală a filmului, piesa “Breakfast in America” a trupei Supertramp. E cântecul meu preferat din adolescență. Cu o seară înainte ascultasem Supertramp si doua zi la filmarea din mașină mi-a venit s-o cânt. I-am cam nenorocit, fiindca le-a placut si au trebuit să cumpere drepturile.

Conduceți Școala de improvizație. De ce ați organizat-o pentru amatori? Ce v-a surprins cel mai mult la finalul cursurilor?

În 2002 am descoperit această formă de improvizație, inventata de Keith Johnstone, lucrind cu regizorul Vlad Massaci. Apoi, in 2003, eram implicata într-un proiect al primăriei, care urmarea sa montam niste spectacole in diferite scoli generale si eu m-am gândit să incerc sa fac un spectacol de improvizație cu elevii. Copiii reușeau să fie mai buni în exercițiile astea decât reușisem noi ca actori. Mi s-a părut fascinant ca ei au inca acces la creativitate, pe cind noi ne departam de ea, ne blocăm. Apoi am continuat la liceul George Coșbuc, am predat câțiva ani improvizație acolo si bineinteles si la UNATC.

M-am gândit că dacă noi actorii avem atâtea probleme să ne expunem în public, să mergem în zona asta de improvizație, plină de riscuri, cât de greu trebuie să fie pentru un om care are alta profesie. În 2007 am început cursurile de improvizatie pentru amatori și am văzut cât bine le face, oamenii încep să colaboreze, se deschid enorm, își schimbă poziția corporală, au curaj sa spuna ce le trece prin minte, vorbesc tare, devin mai flexbili, învață să nu se teamă de greșeală – o mare problemă în societatea noastră, pentru că toate greșelile sunt pedepsite și ni se impune mereu un mod corect de-a face lucrurile. In procesul educational scolar vine cineva și îți spune cum stau lucrurile și tu trebuie să le accepți pentru că altfel nu vei fi considerat bun. Însă tu ai poate altă părere sau vezi lucrurile diferit dar înveți, incet-incet, să-ți reprimi aceste porniri, creativitatea, spontaneitatea, în favoarea lucrurilor verificate.

Există cazuri dintre cursanți care au mers mai departe cu actoria și improvizația?

Există. Am în fiecare an câțiva cursanți care vor să devină actori, dar este foarte greu, când ai  29 de ani și un job la o corporație, să renunți la tot și să te duci la o facultate unde toți ceilalți au 19 ani. Totusi, cursantii mei au format, de pildă, trupa de improvizatie Freeze, desi in viata de zi cu zi unul este traducător, unul contabil, altul specialist în PR. Lucrează de trei ani împreună, alaturi de actori, fac spectacole săptămânal, n-au renunțat la slujbele lor, dar joaca si repeta poate mai mult decit unii actori.

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
• 
•