Miezul nopții la Paris - cronică de film

Pentru că de multe ori viața e în altă parte, tânărul (un Wilson plin de uimire și candoare) visează la romanul pe care se tot chinuie să-l definitiveze, și în cele din urmă primește ce-și dorește.

Lumea veche a Parisului anilor ’20 îl sustrage (apare un automobil de epocă în miez de noapte) din plictisul și frustrările prezentului și-l aruncă într-o reverie livrescă din care iese alt om.

Nu-i puțin lucru să bei cu Hemingway și cu soții Fitzgerald, să te confesezi lui Dali, să primești sfaturi literare de la Gertrude Stein, să împarți un automobil cu T.S. Elliot sau să-i dai o idee de film lui Buñuel. Da’, dacă-i bal, bal să fie!

Însă Mr. Allen construiește o visare prea puțin zglobie, prea puțin sofisticată și prea clișeizată, chiar dacă asemănările izbitoare între actori și persoanele reale sunt savuroase (Dali și Stein sunt piese de rezistență!).

Această visare superficială înscenează mai degrabă o paradă a figurilor artistice care țin morțiș să se prezinte în stilul „Sunt eu, Picasso” , o schiță doldora de citate și referințe care pregătesc momentul de grație în care tânărul realizează că fiecare generație tânjește după o epocă apusă sau după o generație pierdută și că prezentul are, totuși, misterele lui.