Melancholia - Cronică de film

Din păcate, Melancholia își începe pe­riplul european în cinematografe sub semnul rușinosului scandal cannez, apropo de părerile etern provocatorului Von despre nazism, în general, și despre Hitler, în special — ale cărui ecouri nu s-au stins, au contraire —, și care te face să te întrebi dacă premiul de interpretare primit de Kirsten Dunst n-a fost cumva un mod delicat prin care juriul a încercat să dreagă din gogomăniile diriguitorilor.

Ar trebui trecut cu eleganță peste această gafă de proporții a festivalului, care l-a declarat pe Trier persona non grata și ar trebui privit cu atenție acest opus apoca­liptic (care nu-i defel primul în filmografia au­to­rului său) — spectatorul pasionat de cinemaul cu majuscule va fi servit din plin.

Dincolo de uvertura wagnerian-picturală, cu alură de premoniție și sen­tință totodată (pentru asemenea imagini, yankeii folo­­sesc sintagma jaw-dropping, care sună mai elegant la ei, să recunoaștem), Melancholia se împarte în două acte la fel de distincte ca cele două surori jucate de Dunst și Gainsbourg – primul e vitriolic, frenetic, cinic, un soi de Festen (chiar) mai neplăcut, al doilea e liric, e trist, e atmosferic, e spart numai de suspine de acceptare și frică și disperare.

Apocalipsa e intimă și sfâșietoare, iar sfârșitul lumii vine frumos, vine hotărât și vine exact atunci când trebuie (trebuia?) să vină. Melancholia este un film de Lars von Trier. Care nu (se) ratează, adică.