Marți la Berlinale

Restanțe:

Jayne Mansfield’s Car (Competiție, regia Billy Bob Thornton). Întîlnirea dintre două familii aparent total diferite (Alabama meets London), care aveau în comun o mamă cam excentrică și limba engleză, este tratată de Billy Bob Thornton (care este și co-scenarist alături de Tom Epperson) cu delicatețe, umor și blândețe. Deși momentele de adevăr ținut îngropat ies la lumină (tocmai când furtuna întrerupe curentul) destul de brutal, întreg tonul filmului este duios și aș spune că avem în față un pastel. America anilor ’69  este creionată atent, cu actorii vorbind cu accent și cu mașini de epocă. Distribuția este de categoria grea, cu Robert Duvall, Kevin Bacon, Robert Patrick, John Hurt, Frances O’Connor bine așezați de colegul lor regizor. Ar mai fi de spus că producătorul rus Alexander Rodnyansky revine la Berlinale cu primul său proiect vorbit în engleză, după ce anul trecut a fost aici cu V subbotu, tot în competiție.

Iron Sky (Panorama Special, regia Timo Vuorensola). Pe lună este o colonie-bază militară nazistă, în formă de zvastică, condusă de Fuhrerul Wolfgang Kortzfleisch (Udo Kier), care plănuiește un ”meteor Blitzkrieg” asupra Pământului. Este 2018 și ”Nazi Armada of UFOs” este gata să ne invadeze. E o parodie dementă, cu efecte speciale impecabile, bine scris, bine jucat și care are ceva din ”Captain Sky...”. Această jucărioară cretină (în sensul bun, să zicem) a fost produsă de finlandezii de la Energia Production, celebri pentru tehnica lor de marketing agresiv. Filmul e foarte vizual și cred că are șanse să fie un Cult B-movie. E genul care devine instantaneu câștigătorul premiului publicului.

Gata, am scăpat de restanțe, e timpul să vă prezint ultima creație a lui Alex de la Iglesia, La chispa de la vida, prezentat la Berlinale Special. Cum tocmai ați văzut Balada triste de trompeta și v-a plăcut, atunci înțelegeți nerăbdarea mea. M-am așezat cu o oră înainte la sală, timpul a trecut repede și am văzut o incizie dură (parcă nu atît de crudă ca în anteriorul său film), fără anestezie, în viața noastră dominată de obsesia pentru celebritate & publicitate instant, cu orice preț. Dealtfel, titlul filmului e sloganul Coca Cola care l-a făcut celebru pe Roberto (Jose Mota), copywriter-ul ajuns, acum, șomer. Cum-necum cade pe șantierul unui teatru roman în Cartagena și rămâne crucificat, cu un drug de fier înfipt în cap. Brusc, toată menajeria lumii actuale (media, politică, internet și banii, mai ales banii) este interesată de soarta lui Roberto până într-acolo încât și el își negociază necazul. Soția Luiza (Salma Hayek) și copiii îi sunt alături pe acest altar al vieții de celebritate neașteptată, dar care s-ar putea să fie utilă familiei. E o satiră, așa cum ne-a obișnuit regizorul spaniol, fără menajamente. Sper să ajungă și pe ecranele noastre. Până acum, e cel mai bun film văzut aici.

Nu pot să nu menționez, că tot o premieră a fost, întîlnirea mea cu sandwich-ul Subway. Eram curios. E ok, nu m-a dat pe spate. D-aia nici nu l-am pozat. Acum mă pregătesc pentru 188 minute de film chinez, White Deer Plain, al regizorului care a făcut Nunta lui Tuya, Wang Quan’an.

FlorinB  

Galerie foto:

• 
• 
•