Le Havre - Cronică de film

Cu permisiunea de a mă adresa oarecum personal și confidențial în cele ce urmează, voiam să precizez că, la eterna întrebare „Cu ce film te-ai întors de la Cannes?”, aș fi putut răspunde chiar înainte de a pleca.

Aki Kaurismaki nu-i regizorul meu favorit (ok, unul dintre) pentru că toarnă capodoperă după capodoperă sau pentru că-mi zdruncină sistematic credința, sistemul, ființa – finlandezul face aproximativ același (gen de) film, cu aceiași actori, în (cam) aceleași decoruri, cu aceeași muzică, pe aceleași teme și în același stil de aproape 30 de ani încoace (știu ce spun, le-am văzut pe toate).

Automat, să mergi la un nou film de Aki Kaurismaki e ca și cum ai merge acasă la un bun și vechi prieten. Sigur că el, prietenul, a mai îmbătrânit nițel, se mai bâlbâie, se mai repetă – dar clipele petrecute în compania-i nu se compară cu nimic pe lume, e la fel de hâtru suprarealist ca întotdeauna, iar schnapps-ul n-a fost nicicând mai binevenit.

Le Havre, propunerea Finlandei pentru Oscarurile de la anul, comportă un lustragiu sărăntoc, impasibil și însetat (is there any other kind?), cu o nevastă bolnavă și o fire resemnat-filosofică – viața i se dă peste cap în ziua în care decide să adăpostească un puștiulache evadat dintr-un container.

Nu-i primul film de Kaurismaki care să se întâmple în Franța (la un moment dat, Andre Wilms se uită spre noi și spune „Ei, cândva trăiam la Paris și duceam o viață boemă…”), dar e primul care atinge o temă fierbinte, anume emigranții ilegali – iar chestia asta, cred, ar trebui să-l facă mai vizibil prizat și mai cred că tot de aici i se trage premiul criticii de pe croazetă.

În rest, umorul, tehnicolorul, rock’n’roll-ul, alcoolul, rablele, Jean-Pierre  Leaud și cățelușa Laika (a patra generație) sunt la locul lor, miracolele se întâmplă exact atunci când trebuie să se întâmple – iar cadrul cu comisarul îmbrăcat în trenci melvillian, care intră în crâșma din port ținând în palme un ananas, l-aș vota imaginea anului.